Omul cel bun din Sîciuan

Puţini regizori ţin cu străşnicie la programul lor cultural, estetic şi moral, totodată, aşa cum ne-o dovedeşte Bocsárdi László prin noul său spectacol cu Omul cel bun din Sîciuan, de Bertolt Brecht, discurs scenic de o impecabilă profunzime ideatică şi pilduitoare altitudine estetică, ce demonstrează încă o dată şi profesionalismul "arhitectului" acestei construcţii "baroce", şi omogenitatea, disciplina configurării caracterelor şi a relaţiilor de joc, virtuţile interpretative ale trupei Teatrului "Tamási Áron". În centrul acestei poveşti cu iz pe jumătate oriental, pe jumătate european o aflăm pe prostituata Şen-De, un "înger al mahalalei", care impune, mai întîi în ochii "zeilor", apoi în cei ai muritorilor de rînd, figura "singurului om bun" din Sîciuan, ale cărui simţăminte şi fapte dobîndesc atributele unei generozităţi mistice şi emoţionante, ce se revarsă asupra tuturor personajelor.

Mişcarea scenică (Liviu Matei) se desfăşoară pe spaţii ingenios concepute, mai ales prin lumini şi prin plasticitatea expresiilor de grup, adeseori personajele venind din sală ori dialogînd de acolo cu cele de pe scenă, într-o geometrie şi o varietate a ritmului ce ţin trează emoţia spectatorilor şi spulberînd "barierele" dintre public şi scenă. Conlucrarea excelentă a regizorului cu semnatarul muzicii (Konczei Arpád), dezvăluind spectaculoase şi sugestive "citate", fie de muzică veche, fie modernă (chiar "Scorpions"), costumele de o seducătoare expresivitate caracterologică şi nu numai caracterologică, realizate de o mare profesionistă, Dobre Kothay Judit, decorul simplu, concis şi convingător (Bartha Jozsef), învăluind cînd în "neguri", cînd în "draperiile" albului de nuntă, de speranţă ori deşertăciune, fac din acest spectacol, pe scenariul scris de Cyego Csongor, un autentic eveniment al actualei stagiuni teatrale.

Sentimentul satisfacţiei în faţa unei veritabile performanţe îşi află temeiuri nu mai puţin convingătoare în zona interpretării, acolo unde o creaţie de mare complexitate, memorabilă, cum este aceea a actriţei Kikcsid Gisella, în rolul "sacagiului", este însoţită cu brio de eforturile unor mai vechi cunoştinţe ale noastre (remarcate şi cu alte prilejuri), în frunte cu Peter Hilda (Şen-De şi "vărul" ei, Şui Ta), Pálffy Tibor (un pilot fără slujbă, de care se va îndrăgosti Şen-De), Szabó Enikö (mama pilotului), Szabó Tibor, Matray Laszló şi Vata Lorand (cei trei zei care află găzduire de o noapte la Şen-De), Veress Laszlo (un bărbier cu mulţi bani), Nagy Alfred (într-un suculent travesti, întrupînd-o pe proprietăreasa Mi Tsu) şi Piroska Klara (o femeie), Debreczi Kalman (soţul femeii), Fazekas Misi (nepotul lor), Nagy Koppeczky Kalman (cumnatul lor), Prezsmer Boglárka (cumnata lor), Kolcsár József (preotul unei nunţi ce nu a mai avut loc), Botka László (negustorul de covoare), Molnár Gisella (soţia lui), Nagy Jozsef (şomer, chelner). Scene cum sunt pregătirea de nuntă, întîlnirile dintre Şen-De şi Ian Sun, iubitul ei, vegheate tainic de sacagiu, apariţiile zeilor, dar mai ales tulburătoarea "izolare" a eroinei sub o furtună nimicitoare (la propriu, nu numai la figurat), în timp ce lumea pestriţă din jurul ei (din jurul nostru?) se adăposteşte sub umbrele, sunt edificatoare şi pentru inventivitatea regiei, şi pentru forţa jocului actorilor, în care mimica, plasticitatea gestului şi a mişcării, inflexiunile vocale, de la cîntec la ţipăt, alcătuiesc un limbaj modern şi persuasiv. Dincolo de unele mici hiatusuri în desfăşurarea sa, de cîte un "accent" ce riscă a sparge armonia întregului sau de unele sunete pe bandă ori din portavoce aproape stridente, spectacolul de la Sfîntu Gheorghe îşi anunţă încă de pe acum o carieră strălucită. Trebuie să-l vedeţi!