În această stagiune, la Teatrul Masca din Bucureşti poate fi văzut spectacolul Ghetto Blaster, "o experienţă coregrafică şi sonoră" în regia Vavei Ştefănescu, costumele şi scenografia - Damian Bulz, o "înscenare" critică la adresa societăţii de consum. Asistăm la o ironică prezentare a unui context glam care marchează, de fapt, trecerea lumii contemporane la stadiul de simulacru, etapa preschimbării realităţii în butaforie. Prin experimentele sonore (realizate de Julien Trambouze) şi corporale din acest spectacol, este punctată, de fapt, separarea individului contemporan de propria esenţă, trecerea într-un stadiu în care sinele nu este mai mult decît un discurs standard într-o emisiune repetabilă la nesfîrşit.
Cel mai important aspect al spectacolului mi s-a părut de departe a fi transformarea lumii în butaforie. Lumea omului contemporan devine un simulacru, un perpetuu divertisment în care identitatea fiecăruia dintre noi nu se mai construieşte în funcţie de nevoi interioare. Profilul personalităţii noastre nu este altceva decît un semn în plus într-un context material în care nu mai există transcendenţă, deschidere spre o lume de sensuri, ci o perpetuă implozie în non-sens a coordonatelor societăţii de consum. Este foarte importantă relaţia dintre coregrafie şi sunet, dintre expresia corporală şi investigaţia de tip sonor. Această intersecţie dintre cele două tipuri de medii care asigură coerenţa ideii de fond a spectacolului conduce la o constatare simplă, ce dă seama de condiţia omului contemporan: individul acestor vremuri este din ce în ce mai despărţit de sine, esenţa lui este din ce în ce mai diluată, expresia lui este tot mai mult confundabilă cu vocea tuturor, cu indistincţia unor prezenţe nedefinite.
Elementul fundamental tragic al spectacolului Vavei Ştefănescu este reprezentat de butaforie (sau, mai bine-zis, de funcţia ei): pînă şi cerul devine element butaforic în ansamblul simulacrului, în contextul consumerist ale cărui mărci fundamentale sînt mall-ul şi produsele show business-ului. Te aştepţi din clipă în clipă, privind acest spectacol, ca omul însuşi să devină marfă în căruciorul cu produse pe care îl poartă la nesfîrşit. Sau te poţi gîndi că mai e un pas pînă la transformarea individului într-un decor dintr-o lume acoperită cu un cer de carton.
Spectacolul Ghetto Blaster este un exerciţiu de expresie corporală, corelat cu un experiment prin care se găseşte o funcţionalitate inedită a sunetului: aceea de a puncta abisul dintre om şi sine, înstrăinarea esenţei tradiţionale a omului, specifice lumii contemporane supuse logicii de consum. Actorii nu rostesc nimic în timpul spectacolului, totul fiind auzit prin intermediul unor CD-player-e (ghettoblaster-ul fiind semnul raperilor americani ai anilor '80). În mod normal, am fi tentaţi să credem că atunci cînd un discurs nu este rostit "în direct" de actori, el e gîndit ca o emanaţie a lumii lor interioare. În cazul spectacolului Ghetto Blaster, intenţia este opusă: discursurile sînt exterioare şi vin din logica semnelor ce compun sistemul consumerist. Ele nu fac altceva decît să modeleze o imagine, un semn cu trăsături umane, dar care devine treptat un element în butaforia generalizată a lumii contemporane.