Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Singurătatea florilor

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Terapia firescului - Singurătatea florilor


aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În Singurătatea florilor (1976), un medic (doctorul Ovidiu Pavel) dintr-o mare întreprindere bucureşteană, un om la apogeu, realizat pe plan profesional, este un orgolios însingurat şi un ratat în viaţa sentimentală, distrusă de propria egolatrie. Nu mai are familie (a divorţat din cauza unei legături pasagere), s-a înstrăinat de propria-i fiică adolescentă, care tocmai a picat la facultate ("A dat la facultatea de poduri şi şosele, mai cu seamă de şosele... Va deveni o excelentă specialistă în făcutul şoselelor şi al trotuarelor - mai ales al trotuarelor" - glumeşte amar maică-sa), nu are prieteni, dar întâlneşte într-o bună zi un taxi driver hâtru şi sfătos, un duhovnic socratic al timpurilor moderne (magistral jucat de Toma Caragiu) care-l plimbă prin Bucureşti încoace şi-ncolo, pentru... a-l scăpa de un buchet de flori stinghere. Florile i-au fost aduse în semn de recunoştinţă de cineva din partea unei femei necunoscute (o pacientă pe care a tratat-o), al cărei nume nu-i spune nimic. Nu reuşeşte să scape de acele flori pentru că, de fiecare dată, în mâna lui florile păreau de plastic, păreau moarte. Nimeni nu i le primeşte.

Ultima sa vizită cu taxiul din acea zi grea (iar el nu este nici obişnuit, nici pregătit să aibă zile grele) o face acasă la fratele său, Dumitru (Colea Răutu) - un muncitor în pragul pensionării, ce tocmai îşi serba ziua onomastică alături de prieteni şi pe care nu-l mai văzuse cam de multă vreme. Ajunge astfel într-un alt mediu: un mediu muncitoresc, de "oameni fără carte", dar mai curaţi, deşi mai puţin sofisticaţi sufleteşte. Memorabilă e răfuiala dintre fraţi, în grădină, în vie, printre ciorchini de struguri tomnatici. Doctorul îşi mustră fratele că fumează aşa mult ("fumatul e sinucidere curată"), că bea (vin, cafea), că îşi bate joc de viaţa lui. Răspunsul muncitorului (care şi-a sacrificat tinereţea pentru ca fratele său să poată studia): "O fi, dar să ştii că n-aş schimba locul cu tine. Tu însă îţi baţi joc de vieţile altora. Crezi tu că există pe lume un om mai singur pe lume, un om care să fi făcut totul ca să rămână singur? Nevastă nu mai ai, fată nu mai ai, prieteni n-ai avut niciodată..." "Poate ar trebui să mulţumesc lui Dumnezeu că mai am un frate..." - zice doctorul ironic. "N-ar fi rău, dar tu nici Dumnezeu nu mai ai." "Ce, acum ai devenit bigot?" i-o-ntoarce doctorul, caustic. "Nu, nu că nu m-am gândit la Ăla de sus. Poate aş crede dacă El s-ar gândi câtuşi de puţin să existe. Mă gândeam la ăla care se cheamă bucuria de a trăi printre oameni, pentru oameni, ca oamenii... De ce să nu beau cafea? Ce se poate întâmpla? Să mor mai devreme decât trebuie?... Atâta pagubă. Tu însă, frate, eşti obligat să te păzeşti de moarte! Da, da... Ca să-ţi rămână cât mai mulţi ani să poţi începe o altă viaţă. S-o uiţi pe asta şi s-o dai dracului. Şi să-ncepi alta. Alta, frate, alta..."

Singurătatea florilor nu place datorită limbajului cinematografic folosit - regia (Mihai Constantinescu) este la limita mediocrului - ci, eventual, seduce spectatorii nostalgici prin dialoguri (scenariul: Octav Pancu-Iaşi şi, uncredited, Mihai Valter, după o idee de Teodor Mazilu) şi câteva interpretări actoriceşti remarcabile. Povestea acestui personaj însă (frate bun cu magnatul din Citizen Kane, cu doctorul Hristea din Faleze de nisip, cu actorul Andrei, jucat de Ion Dichiseanu în 100 de lei - filme de referinţă în cinematograful mondial şi, respectiv, românesc), care "a făcut totul ca să rămână singur", trimite la o mini-odisee în infernul singurătăţii noastre, pe care îl creăm şi îl hrănim cu propria noastră indiferenţă. Faţă de semeni şi faţă de sine. Doctorul Pavel (interpretat de Radu Beligan) este însă mai norocos decât cei trei confraţi ai săi pomeniţi mai sus prin faptul că, asemenea Apostolului al cărui nume îl poartă, are parte de câteva întâlniri providenţiale: cu fiica acum majoră şi independentă (Micaela Caracaş), cu fosta soţie (Valeria Gagealov), cu un fost prieten pe care l-a trădat cândva (George Constantin), cu un fost elev (Constantin Fugaşin) din vremea când doctorul avea nişte ore de biologie la un liceu şi împuia capul elevilor săi cu lozinci, şi mai ales cu taximetristul bon homme - un "modest om simplu", tată de familie) - prilejuri de "zile mari" ce îi transformă călătoria cenuşie, plină de poticneli, într-un posibil drum al Damascului.

Epilogul acestei pseudo-drame psihologice cu elemente de comedie lirică? Doctorul şi al său taximetrist-duhovnic (un adevărat maestru al firescului) nu mai merg cu maşina "tot înainte", ci - simbolic, metanoic, restaurator - virează înapoi cu 180 de grade. Pentru că, aşa cum se spune pilduitor în film, "atunci când ceva nu merge în urmă, să nu mergi prea repede înainte".



 Toate articolele despre Singurătatea florilor


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Singurătatea florilor, Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer