De curând am ajuns pe la tribunal... un prieten este avocat şi m-a chemat să văd cum pledează. Fiind prima dată în acel loc, am avut un ciudat sentiment de realitate. M-a urmărit câteva zile imaginea oamenilor veniţi acolo cu diverse petiţii, probleme, înţelesuri. Mie, această lume îmi era complet străină. Dar, am acceptat experienţa şi, acum, încerc să o transpun într-un domeniu mai accesibil mie, cel al vieţii de concert, al muzicii.
Pentru că de curând am fost la un concert. Pasion de Buena Vista. În mod ciudat, m-a lovit lipsa de realitate a acestui moment. Pe scenă erau adunaţi 24 de oameni, un întreg arsenal - muzicieni, dansatori - plus două ecrane imense pentru ca cei din spate să poată vedea clar ce se-ntâmpla în spaţiul dedicat artiştilor. Timp de 3 ore am urmărit un proces; se pleda pentru muzică, însă? Pentru perpetuarea adevărată a unei tradiţii? Sau eram cu toţii martorii unor alte scopuri, transpuse - prin intermediul clişeelor culturale - în aparenţa unui concert?
Bandul era alcătuit dintr-un grup de suflători, 4 percuţionişti, un chitarist bas, un clăpar, 3 backing vocals. 8 dansatori şi-au etalat costumele cu sclipici, corpurile. Un entertainer încerca să ne spună poveşti despre Cuba între piese. Trei bătrâni într-ale muzicii au jucat rolul "legendelor". Ritmuri cubaneze de salsa, son, cha cha cha. Erau etalate bucuria, fericirea, Cuba ca paradis terestru, ca loc al dragostei pasionale, al plajelor exotice... Ascultam, priveam, rememoram alte momente aflate sub aceeaşi aură Buena Vista la care participasem. Nu reuşeam să mă apropii de lumea pe care ei mi-o băgau pe gât cu forţa unui spectacol creat după alte reguli decât cele ale insulei de unde veneau ei. Căzuseră pradă comercialului vestic şi ajunseseră ei înşişi să fie doar umbrele celor care le dăduseră viaţă culturală. Chiar şi bătrânii.
Timp de două ore nu am reuşit decât să regret concertele cu Cesaria Evora, The Havana Lounge, discurile de acasă cu lăutari precum Dona Dumitru Siminică sau Fărâmiţă Lambru. Vocile bătrânilor rapsozi cubanezi sunau fals în acompaniamentul de percuţie pop-rock şi bas electric. Am început să urăsc sunetele de orgă electronică ce-mi anunţau un moment sentimental. Mişcările de cabaret pe care le adoptaseră dansatorii. Pozele în care se opreau la finalul fiecărui număr. Dacă a fi iubit, în Cuba, înseamnă a bea rom la umbra unei umbrele vag însorite, mă lipsesc şi mă îndrept mai degrabă înspre bucureşteanul Pasaj Villacross.
Cele două ore s-au încheiat. în forţă. Într-o desfăşurare tip circ. Ciudat - mi-am adus aminte de un show cultural din jungla nepaleză. Şi acolo, pentru turiştii avizi de cunoştinţe "tip cultură", pe o scenă mică, nişte falşi războinici se jucau cu săbii de plastic, anunţaţi fiind de vocea spartă a unui flăcău cunoscător de engleză şi memorator al unui text promoţional pentru crocodilii din zonă. Comoditatea clişeului se răspândeşte repede şi ajunge nebănuit de departe.
În Bucureşti, la concertul Pasion de Buena Vista, a urmat pledoaria finală. Cei trei tineri backing vocals au trecut în prim plan pentru un bis prelungit: mai bine de jumătate de oră de pop latino, Backstreet boys şi Ricky Martin într-o combinaţie fatală. Kitsch. Nu mai rămăsese nici urmă din aura legendelor dinainte. Umbrela care umbrea romul Havana fusese topită probabil de pârjolul microfoanelor. Cei trei macho şi-au dat jos costumele roşii brodate şi, în tricouri au susţinut un solo - concluzie tristă pentru ce ne-ar putea aştepta la viitoarele concerte care vor ajunge importate la noi în urbe.
La tribunal, prietenul meu avocat, a ascultat ce a avut de spus adversarul său şi a cerut încă 30 de secunde pentru răspuns. Le-a spus celor care prezidau procesul că tot ce le-a prezentat a fost o capcană. Le-a lăsat liberă alegere - să cadă în plasă... să nu.