Începe ca o parodie şi o ţine tot aşa. Dacă nu ai auzit de Dragonball, de manga măngii (sic), de jocurile jocurilor video, de Goku, Oozaru, Chi Chi şi Împăratul Pilaf, nici nu ştii ce NU pierzi. Primul film care aduce pe ecran personajele create de Akira Toriyama va place, dacă va place, doar fanilor celor peste 30 de jocuri video şi ai seriei manga. Pentru ceilalţi va fi al enşpelea lăstar pricăjit ieşit din trunchiul Războiului stelelor.
De ce să mint, filmul pe care l-am văzut la vizionarea de presă de la Mall Vitan, m-a inspirat. Am dat de numele lui Emperor Pilaf şi, deşi nu l-am regăsit în film, mi s-a făcut poftă. Aşa că în timp ce pilaful duduie pe sobă, după care va dudui în cuptor, eu scriu acest text.
Nu cred că e cea mai bună idee artistică să faci lungmetraj după un joc video, deşi trebuie să recunosc că e o foarte bună idee de marketing atunci când jocul video e foarte cunoscut şi vrei să faci şi mai mulţi bani. Şi de ce n-ai vrea?
De regulă, când filmul adaptează un joc video, îl adaptează cel mult la nivelul unui joc video, ceea ce e foarte puţin pentru că una-i una, alta-i alta. Ce era interesant într-un joc video - mai ales pentru că mă implica pe mine, "spectatorul"- poate fi complet plat pe ecran mare.
Şi când, dintr-un cinstit joc video SF vrei să umfli orezul şi să-l arunci pe ecranul lat, e posibil să ajungi la o chestie de metafizică miorlăită pentru că n-ai un scenarist care să ştie să pună nişte cărniţă peste efectele speciale. Se întâmplă şi acum.
Serios, am crezut că e o glumă când la începutul filmului am auzit din off acea introducere auzită de mii de ori până acum, despre forţele binelui şi răului care timp de două mii de ani au stat în echilibru.
"... UNTIL NOW!!". Pac, şi începe filmul şi îl vedem pe erou, Goku, antrenându-se împreună cu bunicul său, Gohan, care-i serveşte lozinci răsuflate gen "Trebuie să ai încredere în cine eşti", pe care nici desenul animat nu le mai înghite.
Şi dă-i, şi luptă - Goku care e luat peste picior de colegii de şcoală, dar pe care nu are voie să-i caftească; bunicul care vorbeşte în pilde; Chi Chi care e şi ea luptătoare (nu se ţine numa' de petreceri); bilele fermecate; rezolvările de situaţie din poignet, pardon, din Chi; elementul negativ, Piccolo, care arată ca un rebut de Sikh, şi toată sărăcia mijloacelor care se străduiesc să recondiţioneze nişte platitudini.
Întreg filmul reciclează nişte clişee, de fapt, e un fel de compost destul de lichid în care şi frazele-şablon, şi situaţiile-şablon sunt mult decolorate şi simplificate.
Nici efectele speciale nu sunt ce păreau a fi în minţile fanilor. Nişte flăcări cam spârcâite şi multă energie Chi care ameninţă să se prelingă, de fapt, s-a şi prelins înspre o continuare.
Am observat la mai multe filme dintre cele văzute în ultima vreme că lasă loc unei posibile continuări. E un fel de "întotdeauna să laşi loc de bună ziua"? Nu, mai degrabă, s-ar putea să mă înşel, e teama de ziua de mâine.
Dar cel mai mult şi mai mult am savurat o frază pe care mă gândesc să mi-o pun motto pe blog, dacă o să-mi fac vreodată blog (adică niciodată): "Nu-l lăsa pe Oozaru să-l distrugă pe Goku din tine!!"
Iată un îndemn de urmat.
Dragonball Evolution
Regia James Wong,
Cu: Justin Chatwin, Emmy Rossum, Jamie Chung, Chow Yun-Fat, James Masters.