Marcin Dylla - artist al chitarei: Festivalul Internaţional de Chitară, 2009

Marţi, 24 martie 2009, Marcin Dylla a susţinut un recital memorabil, în cadrul Festivalului Internaţional de Chitară (18-25 martie 2009). Dylla a cîştigat, pînă la 32 de ani, aproximativ 40 de concursuri internaţionale şi a cîntat în zeci de ţări. Face parte din specia rară a artiştilor interpreţi la chitară, cu standarde similare celor respectate de violonişti sau pianişti. Programul, alcătuit exclusiv din lucrări originale pentru chitară, i-a derutat pe mulţi prin nivelul artistic şi componistic ridicat.

Concursul a avut trei momente ieşite din comun: reinventarea unei piese consacrate, descoperirea unei capodopere şi depăşirea unui model.

Reinventarea s-a produs în cazul Sonatei romantice de Manuel Maria Ponce. Acesta a compus în prima jumătate a secolului al XX-lea, fiind considerat compozitorul naţional al Mexicului. Cele cîteva piese solo şi Concierto del sur fac parte din repertoriul curent al chitarei. Surpriza şi entuziasmul au fost cu atît mai mari cu cît Marcin Dylla a exploatat resursele de idei ale sonatei acolo unde se credea că totul e ştiut. Forţa sa de convingere şi imaginaţia nu au fost egalate decît de o virtuozitate stupefiantă.

Descoperirea a însemnat interpretarea lucrării Music of memory de Nicholas Maw, scrisă în 1989. Muzica zilelor noastre nu prea îşi găseşte amatori printre chitarişti, în parte din cauza lipsei de cultură muzicală, dar şi pentru că potenţialul expresiv al instrumentului în acest limbaj este subestimat. Music of memory reprezintă un tur de forţă atît pentru public, cît şi pentru interpret, care supravieţuieşte sau clachează în urma a douăzeci de minute de concentrare şi împingere pînă la limită a tehnicii şi sonorităţii.

Depăşirea modelului a reprezentat-o interpretarea originală a Rossinianei nr. 3 de Mauro Giuliani, piesă care a devenit omonimă cu varianta lui Carlo Marchione, marele chitarist italian. Dylla a arătat că îţi poţi găsi propriul drum dincolo de exemplul perfecţiunii - Dylla a fost studentul lui Marchione - şi că personalitatea sa poate impune o nouă abordare.

După recital, mi-a acordat un interviu, pe care îl redau mai jos.


Marcyn Dylla: să redau cu chitara ceea ce aud independent de ea

Mihai Cojocaru: Care au fost lucrurile cele mai importante pe care le-aţi învăţat în urma experienţei acumulate în numeroasele concursuri la care aţi participat?
Marcyn Dylla: Competiţiile cred că m-au ajutat să găsesc motivaţii profesionale şi să progresez. În acelaşi timp e vorba de a concura cu tine însuţi. La început, adolescent fiind, voiam să cîştig concursuri ca să demonstrez că sînt foarte bun, dar după primele două-trei succese mi-am pus întrebarea: "Şi ce-i cu asta?". Întotdeauna am fost obişnuit să-mi privesc viaţa dintr-o perspectivă detaşată şi am înţeles cît e de scurtă şi de neînsemnată.

Ca artist, te afli într-un proces continuu de acumulare, indiferent de vîrstă. În cazul meu, premiile nu a fost niciodată un scop în sine. În mod sigur, am fost interesat şi de latura financiară a acestora, dar, în primul rînd, concursurile m-au ajutat să mă dezvolt profesional. De fiecare dată am studiat cel mai bine un repertoriu nou, atunci cînd m-am pregătit pentru un concurs. Am făcut parte şi din jurii internaţionale şi am constatat că de multe ori diferenţa dintre locul întîi şi locul al doilea e dată doar de detalii subiective de evaluare. E bine să iei în serios o competiţie înainte să înceapă, dar să nu o iei prea în serios după ce s-a încheiat, indiferent de rezultatul obţinut.

M.C.: Există diferenţe importante între felul în care vă simţiţi pe scenă într-un concurs şi starea interioară dintr-un recital?
M.D.: Da. Sincer să fiu, nu-mi aduc aminte concret cam ce-mi trece prin minte cînd cînt într-un concurs, dar senzaţia este mult mai intensă decît într-un concert. Concertele sînt mult mai lejere, mai frecvente şi nu trebuie să-ţi pese de fiecare detaliu. Concursurile, în schimb, nu prea îţi produc bucurie.

M.C.: Din moment ce aţi ajuns la vîrsta-limită de participare şi aţi renunţat deja să vă mai înscrieţi, cum vă găsiţi acum motivaţia de a continua?
M.D.: E vorba de un pas necesar. Aş numi momentul acestei treceri către activitatea liberă concertistică "pasul către maturitate". Începi să-ţi pui mai multe întrebări despre artă, despre viaţa ta şi despre cît din ea eşti dispus şi capabil să dedici artei. Cumva, existenţa se problematizează mai mult. Nu am încă răspunsul la întrebarea - "de ce fac asta?". E o căutare. Deocamdată îmi urmez impulsul, nevoia de a cînta, de a mă exprima prin muzică. Simt o energie "secretă" care-mi cere să iau în fiecare dimineaţă chitara şi să cînt, dar răspunsuri mai profunde încă nu am.

Uneori, chitara mi se pare doar un instrument, adică ceva limitat, şi care nu poate transmite tot ceea ce vreau să spun, şi parcă mă lupt cu ea. Ascult muzică diversă şi atunci mi se deschid noi perspective. Încerc să ajung la o formă mai obiectivă de interpretare, mai universală, care nu depinde de instrumentul la care cînt şi care poate fi la fel de bine atinsă la vioară sau la pian.

M.C.: Cum influenţează raportul dintre această tendinţă către obiectivarea expresiei şi "lupta" cu limitele instrumentului, felul în care învăţaţi o piesă nouă?
M.D.: Mai întîi citesc partitura, o cînt în gînd, fără chitară, şi îmi configurez sonoritatea pe care vreau să o realizez. Abia după aceea o încerc şi mă raportez mereu la acea imagine iniţială, ideală. Nu e întotdeauna posibil, dar acesta este scopul pe care îl urmăresc mereu - să redau cu chitara ceea ce aud independent de ea. Nu mă întreb niciodată dacă pot să o fac, ci cum.

M.C.: Vă vedeţi cîntînd la un alt instrument decît chitara?
M.D.: Greu de zis... Acum cîţiva ani mi-ar fi plăcut să cînt la violoncel. Să fii dirijor e ceva extraordinar. Ba nu! Un dirijor celebru, asta ar fi ceva fantastic (rîde)!

M.C.: Aveţi vreun compozitor sau stil muzical preferat?
M.D.: Da, dar e mereu altul. De un an sînt înnebunit după Bruckner, mai ales în interpretările lui Celibidache şi Abbado. Cînd i-am povestit unui prieten dirijor despre asta, mi-a replicat că nu-şi poate imagina ceva mai diferit de chitară decît Bruckner. Poate tocmai de-asta îmi şi place.

M.C.: Am observat că nu prea cîntaţi transcripţii din repertorii străine şi preferaţi muzica originală pentru chitară. Există un motiv anume?
M.D.: Da şi nu. Adevărul este că-i foarte greu să găseşti aranjamente convingătoare, dar nu sînt un extremist. Am auzit, de exemplu, muzică de Bach interpretată la marimbafon şi mi s-a părut extraordinar.

M.C.: Apropo de Bach, de ce îl evitaţi?
M.D.: Nu îl evit, dar cred că nu e încă timpul. Vreau să aduc ceva nou, original, cînd voi cînta Bach. Nu mă ţin departe intenţionat, dar deocamdată mai aştept.

M.C.: Vă mulţumesc.