Un om soft. Într-o lume hard - Pe aripile vinului / Călătorie la oraș

Sfios, tăcut, abia vizibil în ciuda înălțimii sale. Când iese din WC intrigat de gestul tatălui său, revoltat și mirat totodată de ceea ce vede, trece în grabă pe lângă masa celorlalți cheflii. Care cu brațele deschise îl așteaptă alături de ei: "Costeluș, fii bărbat, vino să bei cu noi!" Cheflii aceștia se zăresc destul de puțin dar glasurile lor deschid filmul Pe aripile vinului și pun amprenta decisivă asupra lumii aceleia. Cu glas molcom par a fi înțelepți sfătoși care polemizează asupra calității soiurilor de vin. O polemică grabnic curmată de rostirea adâncă: "Bem de care avem".

Dar Costeluș a crescut altfel decât ei. Temător să nu încalce regulile. Din societate sau din cartea sfântă. Ascultător. "Și vorba preotului: dacă ești serios în viață n-ai cum să nu reușești".

De aia și pornește la drum, zorit de mama sa: "Costeluș, hai că pierzi cursa". Ea e cea care-l rupe de mediul acela al lor: "Lasă-l mamă în plata Domnului, știi că-i tâmpit..." Și când el iese pe poartă îi aduce aminte să-i scrie și ei de pe-acolo. "O să-ți scriu mamă, o să-ți scriu pe dracu'. Păi după trei sute de rachiu cred și eu că ai uitat că într-a doua m-ai scos de la școală... (...) Iaca, poate făceam și eu o facultate, ceva..."

Ieșit în șosea, în lumina soarelui dulce, ghicindu-se nu departe un peisaj idilic, cum mormăie el așa hop din nou maică-sa, grăbindu-se printre oile care invadaseră șoseaua, agitând sacoșa pe care, în graba plecării, Costeluș o uitase acasă. Ce gândește el la acest gest de mamă? "Dacă începuse cu sfaturile e clar, mai găbjise două sute de rachiu".

Și ultimul mit se prăbușește. Iar Costeluș urcă în autobuzul care-l duce din sat. Cu un pliant pe genunchi, descoperim visul care l-a scos din mediul acela: anunțul de angajări pe o platformă marină! "Parcă mă și vedeam în Anglia, seara, pe ditamai petrolierul, pescuind un crap!" A fost și la el mirajul prezent generații de-a rândul, speranța de a găsi peste sate și munți, peste mări și țări, un alt mediu, șansa unei vieți mai bune. "Eu niciodată nu m-am codit de la muncă. Și doar n-o fi mai greu ca la câmp." Este mai degrabă dorința intimă de a evada din mediul în care a trăit. Nu pentru că ar fi rău în esența lui, ci doar pentru că este o incompatibilitate de mentalitate. "Până la urmă suflu și-n țevile astea numai să nu mă mai întorc acasă." Îi repugnă. "Parcă eram unchiul Gigi, numai ăla se ducea la pescuit fără undiță. Baremi ăla era mangă tot timpul, numai când vedea apă i se făcea rău."

Doar că de lumea aceasta nu scapi cu una cu două... Chiar în autobuz apare un bărbat înarmat și el cu o mică butelie de alcool. Volubil, deschis, voluntar. Intră în vorbă imediat, de parcă a și ochit "prada", ghicind că de fapt Costeluș este "altfel". Un astfel de binevoitor întâlnești la tot pasul. Care ți se bagă în suflet, care-ți oferă să tragi și tu o dușcă alături de el. Și căruia-i și place să peroreze, să facă o demonstrație de câte știe. "Ești student, vezi, asta-i experiența, îl citesc imediat pe om."Și ne dezvăluie chintesența filosofiei sale: "E bună și școala pentru cine îi place, dar viața, cum zice Andreea Marin, e plină de surprize." Bonom, marcat de efectul drumului, măsurat în mililitrii consumați, îl îmbrățișează când coboară în oraș. Și, păstrând proporțiile, are o declarație gen "Ecce homo!".

"Îmi pare bine că am putut vorbi cu un băiat deștept ca tine. Nu râde că e lucru mare în țara asta de proști". Și nu pleacă fără o nouă glumă din cele specifice acelora care au mai puțină carte dar, hâtri și isteți, caută adesea a-i pune în încurcătură pe cei mai școliți.

Primul hop din drumul lui Costeluș este examenul medical. O banală analiză. Care, spre stupoarea lui, dezvăluie un grad ridicat de alcool în sânge! La el, cel care nu a băut în viața lui. La oraș descoperă că a intrat într-o lume care nu e mai tot timpul beată dar care cu seninătate rescrie adevărul utilitar de zi cu zi după interes. Iar cel inocent este învins cu litera regulamentului.

Costeluș, pe banca din autogară, uluit de data asta de zidul care i-a zădărnicit visul,are parte de vechea, de-acum, cunoștință. Bărbatul din autobuzul de dimineață, acum și mai bine dispus. Cu gesturile mult mai largi, mai caricaturale, dar care a rămas la fel de bun observator uman. Îi ghicește și statutul și înfrângerea. Gestul său de consolare are de fapt mai degrabă semnificația de gest părintesc de îmbărbătare. Pentru că viața merge înainte. O fi ea lumea asta populată de cheflii, în care până și copilul care tot văietându-se de durere de dinți primește o dușcă de rachiu de la tată, dar este o lume naturală. Adevărată. Cu suflet până la urmă., când chefliul din autogară intervine să apere un biciclist imprudent pe cale să fie pedepsit de un șofer. Lumea ca un vin bun, necontrafăcut, aspru, zbanghiu, de o culoare sau alta, de o aromă sau alta, dar esențialmente natural. Care te poartă, dacă vrei, pe aripile sale spre visul dorit. Ce face Costeluș? Păi înțelege că o dușcă de rachiu nu strică. Cadrul îl cuprinde cu un gest simetric cu al copilului "doftoricit" de tatăl său.

Un gest inițiatic. Ce va face el mai departe?

Aflăm tot de la Cornel Porumboiu.

Cum, necum, destinul ni-l scoate din nou în cale. Acum e învățător în sat. Care sat? Ce importanță are? Al lui, al altuia, al tău iubite cititor... Din off se aude un cântec tot cum eram deja obișnuiți: "Dimineața pe răcoare, dimineața pe răcoare..." Și tot așa, precum îngânarea chefliului care fie e un întârziat al nopții, fie un vrednic gospodar sculat de cu zori și în același timp trage și prima dușcă.

Costeluș, în costumul său modest dar prezentabil, cu o carte în mână, așa cum îl știm. La fel de încrezător în instituții și reguli, mirat puțin că la primărie e totuși închis... dimineața pe răcoare... Acum nu mai așteaptă un autobuz, acum se proptește-n el un automobil:
"Ce faci nea Gigi? Vrei să mă omori?"
"Ce vrei mă, prefomanță de la căcatul ăsta?"

Nu, Gigi n-a băut de dimineață. Ține la statutul său de șofer. Și orice s-ar zice, până la urmă își face treaba cu mașina asta, chit că i se deschide portbagajul una-două. Acum numai bine ca să scoată un purceluș. Pentru cine? Pentru primar. Unde? Păi acasă, acolo îl pot găsi că altfel au de așteptat până la... și de data asta nu mai reproduc aici cuvântul folosit de Gigi. Costeluș, căruia îi e lehamite de câte cuvinte din astea aude, urcă în mașină și nu pierde nici o clipă fără să mai citească din cartea lui. Cartea despre calculatoare. Gigi nu are nevoie de carte. El are opinia cristalizată deja:
"Dom' învățător, știi ce mă gândeam eu aseară? Ce ne trebuie nouă calculator la primărie? Noi n-avem o batoză, o mașină ca lumea..."

La care Costeluș intervine prompt ca fiind în drept să dea o replică. Îl pune la punct cu pronunția:
"Nea Gigi, mai întâi că i se zice computer. Apoi trebuie. Nu zic eu că trebuie, zice Guvernul".

Costeluș, ascultător dispozițiilor și sistemului. Dar Gigi nu-i ușor de convins. Mai cu lehamite, acceptă ce spune învățătorul dar , totuși, la ce-i bun computerul ăla?

Și învățătorul începe să enumere o seamă de lucruri ce se pot face cu un calculator. Când ajunge la calculul impozitului, atât i-a fost lui Gigi care a prins curaj: "Da, asta ziceam și eu, să ne ia niște bani în plus".

Costeluș e indignat de percepția greșită a lui Gigi și plusează, aruncând în discuție internetul. Taman pe când doi copii traversau strada cu nonșalanță trăgând boii după ei, cât să forțeze frâna mașinii. Dar salutând voios pe învățătorul care și el răspunde cu o umbră de plăcere pe chip.

Și se avântă cu explicații pentru Gigi, despre cum poate cunoaște o seamă de oameni de pe glob, cum poate crea lumi virtuale. Ca Moș Ion Roată, Gigi vrea detalii concrete. De la "Cum adică lumi virtuale?" până la "Se vede și moara mea cu ciocănele?" ca să termine mucalit gen "să moară și capra vecinului" cu îndemnul ca barul cumnatului său să fie scos din calculator. Toate astea spre indignarea lui Costeluș care nu gustă glumele astea pe un subiect atât de serios.

O frână bruscă stopează și discuția. Au ajuns la casa primarului, construcție nouă. Și strigă de zor la poartă iar soția acestuia joacă un rol perfect de secretară care inventează fel de fel de minciuni despre cum nu-i acasă primarul. Până ce acesta își face apariția în pragul ușii... Imediat o trimite după hârtii pe când vizitatorii îl felicită pentru cei 49 de ani pe care-i împlinește în acea zi. Costeluș ține de cartea lui de calculatoare, pe care primarul voia s-o ia crezând că e un dar, precum purcelușul lui Gigi. Ținut discret să nu vadă alegătorii care trec pe drum, care salută și urează și ei, cărora primarul le răspunde, fără a uita nici el să murmure ceva printre dinți.

Ce lipsea până acum? Băutura.
"Haide dom' învățător... nu se poate să nu bei un pahar de vin."
"Eu nu beau dom' primar."
"Hai domne', e sănătate curată".

Și-acum la un pahar de vin și-o murătură poate să-l roage pe învățător să cumpere și un WC roz pentru el, după vrerea nevestei, dacă tot se duce la oraș să aducă un calculator pentru primărie.

Scena justificării cererii de bani pentru benzină e în stilul clasic al lui Pristanda cu steagurile, aici fiind vorba de kilometri. Dar nici primarul nu e mai prejos decât Tipătescu.

Și când oamenii se aștern la drum lung, se mai deschid unul către altul, dialogul se așează mai spre suflet.
"Matale nu ai copii?"
"N-am. Adică am... doi... din flori. Pe-ăla al lui Bulbucea-l știi?"
"Care-i a patra?"
"Da. E-al meu. Îți dai seama? După nas, după ochi și crăcănat ca mine."

Și-apoi se interesează de Gicuță. Care nu prea vine pe la școală. Desigur din cauza tatălui de-acasă care-l trimite cu animalele la câmp. Cum, cu năduf își amintește, pățea el însuși, Gigi, de la tatăl său.

La oraș, Costeluș tot cu naivitate: "Am venit după calculator" și cât pe-aici să fie luat la goană de paznici. Pe când Gigi trece direct să declare că sunt așteptați de primar. Numai că află repede unde e primarul: la un simpozion dedicat împlinirii a 854 de ani de atestare documentară a orașului. Prilej de petrecere cu lăutari. Cine să stea de un calculator? Secretara de la oraș are grija navetelor de bere, așteaptă artificiile... Și dacă tot îi cheamă peste trei ore, îi mai pune și la cărat navete. Iar lăutarii care sosesc între timp intră dezinvolt în problemă adresându-se lui Costeluș: "Bă-i tu știi unde e simpozionul?"

Gigi, "Pristanda", se descurcă mereu și caută un avantaj din fiecare situație, drept care dacă tot a fost amânat cu calculatorul măcar să subtilizeze ceva de pe platoul cu bunătăți. Cu porție și pentru învățător. Care are și grija WC-ului. Exact pe aceea n-o are Gigi care e hârsit prin astea și trece dezinvolt la o masă la restaurant. Cu tot tacâmul, doar au banii de cumpărături la ei. Ca un părinte sau ca un frate mai mare, ține să-l vadă pe Costeluș cu o femeie, că vremea oricum trece. Dar e uimit să vadă rușinea care-l cuprinde pe învățător. Speriat, acesta se retrage strategic la toaletă. Acum urmează scena care vine ca o lovitură de măciucă la propriu și la figurat. Pentru că până și Gigi e depășit la oraș, toată experiența lui de descurcăreț se dovedește deloc suficientă în orașul pervertit. Unde hoții lucrează agresiv și mai perfid. Un gust amar lăsat de ochiul învinețit al lui Costeluș, de banii furați. De s-ar fi oprit aici... După cunoscutele fițe ale secretarei primăriei, Costeluș descoperă că are de primit doar monitorul. Unitatea de calcul nu-i. Funcționara, cu gură mare, încearcă să-i păcălească, vorbe mari în avalanșă, ascunzând un tertip. Calculatorul atât de așteptat de unii, acoperit de acte pe de alta parte, de fapt nu-i.

Cei doi, naivul și, până la un punct descurcărețul, se întorc spre casă. Este revenirea în spațiul lor. Acolo unde ei cunosc regulile jocului, acolo unde, totuși, relațiile sunt mai deschise, faptele deja mai blânde și cuvintele deja mai pline de har decât tot ceea ce a fost la oraș.
"Chiar nu merge fără unitatea aia?"
"Nu merge, nea Gigi, nu merge."

La oftatul acela al lui Costeluș, de ți se rupe inima, Gigi se dovedește a fi omul care și dacă a fost doborât la pământ, găsește resurse spre a se ridica.
"Auzi, domn învățător? Da-mi promiți că dacă-ți fac rost de o unitate din aia de căcat îl înveți și pe băiatu' ăla al meu să lucreze în computer?"

Costeluș prinde speranță, pentru că deja a văzut cum știe Gigi să se descurce. A văzut că este un luptător căruia îi surâde soarta. Care, printre altele fie spus, nu a plecat cu mâna goală din primăria de la oraș, a deșurubat un scaun de WC de acolo, numai bun în loc de cumpărătură pentru primarul din satul lor.

Gigi care, atent la toate, a prins și ideea a ceea ce poate un calculator. Și ar vrea ca băiatul său, așa cum poate spune că-i al lui, să aibă și el parte de șansa de a învăța. "Și o să poată să vadă filme? Să citească cărți? Și o să facă șmecherii din alea cu orașul, cu satul?"
"Lumile virtuale."
"Sigur nea Gigi. Îl învăț eu."

Și amândoi, tăcuți, oleacă încovoiați, se întorc acasă. Se opresc o clipă să vadă artificiile. În urma lor, "orașul râde și petrece". Înainte, întunericul blând al nopții. Liniștea micului lor paradis. Mai mult sau mai puțin virtual.

Corneliu Porumboiu știe să vadă în jur. Locuri și oameni. Fiecare cadru e o poveste, fiecare dintre replici e de antologat. Constantin Diță și Ion Sapdaru sunt un cuplu care ar avea încă multe de spus în filmul românesc.

Pe aripile vinului
UNATC, 2002
Regia: Corneliu Porumboiu
Scenariul: Victor Vașuta, Corneliu Porumboiu
Distribuția: Constantin Diță (Costeluș), Ion Sapdaru (Bețivul), Pușa Darie (Mama), Irina Chiosa (Asistenta)


****
Călătorie la oraș
UNATC, 2003
Scenariu și Regie: Corneliu Porumboiu
Sunet: Alexandru Dragomir
Imagine: Bogdan Tălpeanu
Muzica: Zdob și Zdub "Everybody in the casa mare"
Distribuția: Constantin Diță (Învățătorul), Ion Sapdaru (Gigi), Ana Gârțoman Suhar (Secretara), Teo Corban (Primarul)