Prizonier în iadul consumatorilor de amfetamine, Danny Parker (Val Kilmer) şi prietenii săi trag perdelele ca să nu vadă în ce moment al zilei se află. Dar în timp ce partenerii săi se cufundă în transă, Danny e bîntuit de viaţa sa anterioară în care era Tom Van Allen, un trompetist care şi-a pierdut soţia (Chandra West) într-un schimb de focuri. În încercarea sa de a da de urma ucigaşului, Tom a devenit un informator de poliţie, tatuîndu-se pentru o mai bună deghizare. Atunci cînd descoperă că un lord mexican al drogurilor a tocmit un ucigaş plătit să-l omoare pe Tom, Danny decide să regleze conturile trecutului, implicîndu-l, din nefericire şi pe “Ursuleţul Pooh” (Vincent D'Onofrio), un sadic paranoic care a prizat atîta cocaină încît nasul a trebuit să-i fie amputat şi înlocuit cu o proteză...
Debutul în regie al lui D.J. Caruso e amplasat într-un décor punk-noir splendid filmat şi populat de o gaşcă de dependenţi de speed. Începînd cu o scurta istorie a metamfetaminei, The Salton Sea stabilieşte imediat un ton original pentru un tur caleidoscopic într-un teriotoriu deja străbătut. Inspirîndu-se din valul de filme realizate pe la jumătatea anilor ’90, scenariul lui Tony Gayton (Murder By Numbers) furnizează doza uzuală de umor transgresiv, dar infuzează acţiunea şi cu picături de durere şi doliu, ajungînd la un ton elogiac care ne aminteşte de mai responsabilele filme poliţiste ale anilor ’70.
Caruso amestecă cu frenezie nişte teme standard într-un mod atât de sălbatic şi iraţional încât, paradoxal, întregul ansamblu reuşeşte să se lege. Peste tot, presară nişte glamour sălbatic, facînd să pară atractiv ceea ce, în mod normal ar părea neplăcut. Rezultatul e acel gen de film care confuzează spectatorul. Te zăpăceşte complet şi nu-l poţi uita. Filmul lui Caruso nu e pentru oricine. De fapt, are calitatea de a ofensa şi a se lua de toată lumea, dar te captivează prin felul lui scandalos de-a povesti lucrurile. Senzaţia aiuritoare pe care filmul ţi-o provoacă e aproximativ aceeaşi cu a personajului principal – Val Kilmer, într-una dintre cele mai bune interpretări ale sale pînă la această dată. El are probleme de personalitate. Personajul lui trece în transă prin film, fiind când un musician jazz, când un junkie, când un văduv şi un răzbunător. Tom – sau Danny – e ca un actor care abordează atît de obsedant un rol că e devine posedat. În felul lui straniu, The Salton Sea e o alegorie despre pericolele actoriei şi i se potriveşte perfect unui interpret temperamental precum Kilmer.