Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Testimonial

Viaţa bate de la distanţă orice documentar - Testimonial


, un interviu cu

Dilema Veche, aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Diagnosticat cu o tumoare cerebrală malignă, regizorul Răzvan Georgescu abordează în documentarul Testimonial (coproducţie România-Germania-Finlanda, 2008) un subiect sensibil: moartea şi creativitatea. Filmul a obţinut la Berlin Premiul pentru cel mai bun documentar - Prix Europa, Premiul Special al Juriulului la Festivalul Documfest din Timişoara şi a fost nominalizat pentru Cel mai bun documentar la Festivalul Banff World TV în Canada. Testimonial a avut premiera în martie 2009 pe canalul ARTE, urmează să fie difuzat de TVR, coproducătorul filmului, dar şi de televiziunile finlandeză, belgiană şi de Channel 4 în Anglia.

Roxana Călinescu: Aţi terminat Filologia, apoi aţi lucrat în Germania ca asistent de montaj. Cum aţi trecut de la Litere la regie?
Răzvan Georgescu Am terminat Filologia în Bucureşti în 1989. De fapt, dorisem de la bun început să studiez film la IATC (precursorul UNATC-ului), dar competiţia pentru singurul loc la regie era în anii '80 atît de acerbă, iar criteriile de selecţie, atît de descurajante şi de arbitrare, încît am preferat să studiez filologia. Am avut norocul ca în cadrul Facultăţii de Filologie să mi se permită să-mi scriu lucrarea de diplomă despre semiotica filmului. Un fel de tentativă de a împăca şi capra, şi varza. N-a ieşit prea grozavă, dar cel puţin experienţa m-a lămurit că partea de teorie şi analiză a fimului nu mă tenta în acel moment. Asta a venit mai tîrziu.

Odată ajuns în Germania în 1990, am început imediat un voluntariat de un an la postul ZDF care mi-a permis să trec prin toate departamentele producţiei de film şi televiziune, de la făcutul cafelei pentru regizori veşnic prost dispuşi (da, o lecţie de viaţă!), la lumini, la montaj şi la regie de emisie. Am lucrat un timp în montaj deoarece mi s-a părut şi încă mi se pare o formă de naraţiune formidabilă, mult mai liberă decît limbajul scris sau vorbit. În plus, este un exerciţiu grozav de dramaturgie. Repet, experienţa aceasta se întîmpla în contextul în care îmi pierdusem practic limba maternă. Chiar dacă ştiam bine germana după ani lungi de liceu german, nu eram încă acasă în ea. Practic, vizualul mi-a permis să transcend graniţele limbii.

R.C.: În ce a constat experienţa ca regizor la posturile de televiziune 3sat, RTL şi ZDF?
R.G.: După voluntariatul de un an la ZDF şi alţi doi, trei ani de activitate în montaj, am început să lucrez ca regizor de emisie. Făceam o emisiune de economie dimineaţa, seara - o emisiune de bulevard pentru RTL, iar o dată pe săptămînă - o emisiune pentru 3sat. Cu timpul, am început să fac regie din care de emisie pentru diverse concerte sau spectacole cu mai multe camere, în studio sau în deplasare. Au fost nişte experienţe care m-au învăţat disciplina şi precizia în lucru. Chit că meseria era foarte tehnică, colaborarea cu o echipă, presiunea timpului şi necesitatea de a coordona multe informaţii simultan într-o perioadă scurtă de timp au constituit o şcoala bună pentru activităţile mele ulterioare.

R.C.: Ca redactor la ARTE aţi intervievat şi personalităţi din România?
R.G.: Da, deşi am încercat mereu să evit să intru în sertarul de specialist pentru România. Nu din pudoare, ci din simplul fapt că pierdeam contactul cu aspectele tot mai iritante ale tranziţiei din România. Din anul 1998 mi s-a încredinţat redacţia unor emisiuni culturale Metropolis pe ARTE. Cîştigasem împreună cu un prieten licitaţia de a produce 14 emisiuni pe an. Aceasta a fost platforma prin care am început să colind lumea şi să am întîlniri dintre cele mai inspirante. Inclusiv în România. În paralel, realizam documentare pentru ARTE şi ZDF.

R.C.: Cum s-a născut documentarul Testimonial?
R.G.:
Dintr-o nevoie de a înţelege sensul mai profund a ceea ce mi se întîmplă într-o cameră de spital unde tocmai mi se diagnosticase o tumoare malignă pe creier.

R.C.: În realizarea documentarului, care au fost cele mai grele momente?
R.G.: Cam fiecare moment. În primul rînd, cînd am luat decizia de a face striptease emoţional. Nu făcusem aşa ceva înainte. Să-mi expun propria slăbiciune înainte de a porni la drum era pentru mine o provocare după ani grei de bună educaţie în care mi se inoculase ideea că despre propria boală nu vorbeşti, nu-i plictiseşti pe alţii. Decît poate de la o vîrstă încolo, cînd asta devine oricum cel mai palpitant subiect. Dar eu aveam 38 de ani.

Pe urmă, a fost momentul în care am discutat ideea filmului împreună cu soţia şi cu copiii mei. M-au încurajat. Pe urmă, cînd am prezentat proiectul de film la diverse televiziuni sau fonduri cinematografice din Europa. Situaţiile au fost delicate deoarece interlocutorii mei se vedeau puşi în situaţia de a sprijini un proiect de care nu aveau cum să ştie dacă va fi terminat vreodată, în cazul în care boala mea va progresa mai rapid decît fusese preconizat. Sau să-l refuze. Nu mai puţin delicat. Au avut reacţii dintre cele mai impresionante, dar şi dintre cele mai surprinzătoare. Strîngerea fondurilor a durat mult, foarte mult. Şi deoarece starea sănătăţii unor protagonişti pe care doream neapărat să îi întîlnesc se deteriora, am pornit la drum pe cont propriu.

R.C.: Aţi ezitat să vă expuneţi la persoana întîi?
R.G.: Da. Repet, nu făcusem aşa ceva atît de vădit personal înainte. În cabina de montaj a fost o luptă permanentă între mine şi monteurul meu, Wolfgang Lehmann (şi el timişorean de felul lui), care trăgea de mine să-mi exacerbeze prezenţa în film. Aceste frecuşuri permanente au fost foarte utile. Întotdeauna am fost foarte critic şi rezervat faţă de filmele unor colegi - de breaslă şi de suferinţă - care au ales să-şi documenteze propria suferinţă sau propria decădere fizică. Aceasta nu a fost niciodată intenţia mea. Am căutat mereu un demers care să permită unui număr mare de oameni să se identifice cu problema filmului. Modul în care un cancer mă va doborî sau nu nu m-a interesat deoarece nu găseam sensul mai profund al acestei experienţe ostentativ voyeuriste.

Din fericire, interlocutorii mei din film, artişti elocvenţi, au înţeles demersul meu, dar şi rezervele mele. Aşa că uneori au inversat rolurile şi m-am trezit, la rîndul meu, interogat. Acest fapt m-a ajutat să-mi găsesc locul meu în film. Şi să mă confrunt cu boala mea în alt fel, mai forţos.

R.C.: De ce apare Veneţia în film?
R.G.: Veneţia, Los Angeles, New York, Timişoara, Düsseldorf - toate aceste locuri îşi au justificarea în film nu doar prin faptul că ele sînt locurile de baştină ale protagoniştilor mei, dar şi metafore pentru tema filmului.

Mi s-a părut interesant să vorbesc cu Bill Viola despre lucrurile veşnice într-un oraş construit pe nişte stîlpi de stejar care putrezesc încetişor în mijlocul mlaştinilor unei lagune. Faptul că eram totuşi înconjurat de monumente care rezistă de secole, un fel de împietrire a spiritului uman creator, şi că totodată discutam despre temerile lui Bill Viola că arta lui video s-ar putea să nu supravieţuiască verdictului timpului m-a fascinat. În plus, Veneţia e un loc al apei, element predominant în creaţia lui Bill Viola.

R.C.: Care a fost reacţia publicului în spaţiile culturale diferite ale festivalurilor?
R.G.: Avînd o temă universală - relaţia între creativitate şi moarte - reacţiile au fost similare cam peste tot unde a fost arătat filmul. Se rîde la aceleaşi pasaje, se suspină la aceleaşi pasaje şi se tace la aceleaşi pasaje. Filmul va fi arătat în curînd şi în Japonia, poate că reacţia acolo să fie alta, nu ştiu. În spaţiul cultural predominant vestic-creştin (Europa şi America de Nord), în care a circulat filmul, reacţiile au fost asemănătoare. Doar în Italia mi-a reproşat un critic că el nu crede că, în faţa morţii iminente, oamenii ar avea răbdare sau o afinitate deosebită pentru ceea ce lasă în urmă, chiar dacă sînt artişti.

După el, moartea este o experienţă atît de copleşitoare şi personală, încît nu lasă loc pentru alte preocupări decît cele legate strict de propria condiţie. L-am contrazis vehement împreună cu protagoniştii din filmul meu. Dar nu cred că l-am convins.

R.C.: Aţi fost producător executiv al filmului Decreţeii al lui Florin Iepan...
R.G.: Deşi sîntem aproape vecini în Timişoara, Florin şi cu mine ne-am cunoscut întîmplător în Germania printr-o cunoştinţă comună. I-am văzut nişte filme şi trailere. L-am rugat atunci să facă un reportaj pentru emisiunea Metropolis pe care o realizam. A făcut un portret al actorului german Ulrich Tükür. Culmea, tot la Veneţia. Pe urmă au urmat discuţiile despre un posibil film despre fenomenul "decreţeilor", trauma generaţiei noastre, şi nu numai a ei. Am pornit la drum împreună ca regizori şi coautori. Pe măsură ce proiectul înainta şi după ce am fost selectionaţi la Discovery Campus Masterschool, eu mi-am asumat tot mai mult rolul de producător, şi Florin pe cel de regizor. Dar pînă la urmă a fost o colaborare fructuoasă în care competenţele s-au amalgamat. Un proces lung şi uneori anevoios. Dar cu siguranţă, şi în viaţa mea, şi în a lui Florin, filmul reprezintă un punct de cotitură. Cred că un autor de documentar poate să facă la viaţa lui două, trei filme cu adevărat importante, necesare. Ei bine, Decreţeii a fost pentru amîndoi unul dintre aceste filme în traiectoriile noastre independente cu intersectări ocazionale, dar fructuoase.

R.C.: Trăiţi în Germania, lucraţi şi în Timişoara, cum vedeţi viitorul documentarului în România?
R.G.: Nu îmi fac nici o grijă din cauza talentelor în zona de documentar românesc. Sînt voci puternice şi interesante. Le aud tot mai răspicat la diverse foruri internaţionale, le văd în diversele comisii europene pe unde mă perind din cînd în cînd. Mai mult mă îngrijorează percepţia şi sprijinul acestui gen în ţară. Să fii autor de film documentar în România nu e prea vesel, şi fără sprijin din afară nu prea te descurci. Vorbim pe drept despre succesele fimului de ficţiune românesc. La fel de prestigioase sînt însă şi succesele documentarului românesc. Cu mijloace mult mai puţine. Riscul este ca el să rămînă în România un gen marginal, cel puţin în peisajul televiziunilor româneşti, atîta timp cît sprijinul nu este mai coerent la nivel de atitudine şi vizibilitate şi mai consistent la nivel financiar.

R.C.: Ce urmează?
R.G.: Principalul meu plan este unul foarte banal, aproape kitsch: să mă bucur de fiecare clipă de viaţă, să îmi văd copiii crescînd în fiecare zi. Dacă îmi va fi dat să realizez următorul proiect pe care îl am în lucru, un film despre iubire, bine, dacă nu... e bine şi aşa. Viaţa, aşa cum o simţi pe propria piele, cum miroase, cum luceşte, este mult mai interesantă decît orice film, bate de la distanţă orice documentar!

Sageata Vezi trailerul filmului aici.



 Toate articolele despre Testimonial


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Roxana Călinescu
 Alte articole de Răzvan Georgescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer