Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Plages d'Agnès, Les

Ou sont les plages d'antan? - Les plages d'Agnès în Festivalul Filmului European 2009


Dilema Veche, aprilie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nici că se putea un titlu mai convenţional, mai facil, mai la îndemînă. Dar, în mod paradoxal, el poate spune o bună parte de adevăr despre lumea filmului Les plages d'Agnès, al regizoarei Agnès Varda. Pe de altă parte, e cumplit de trist să pui o etichetă banală unui film profund neconvenţional. Însă tocmai suma de paradoxuri care se aşază, cuminţi, la rînd, după o asemenea etichetă, poate stîrni un sîmbure de dorinţă de a vedea un film dificil. Un film greu de urmărit pînă la capăt şi teribil de contrariant pentru cei obişnuiţi cu sintaxa pragmatică a filmelor de box-office. Sigur că lumea nu se împarte, atît de simplist, în proşti care se droghează cu meşterite droguri cinematografice americane, şi deştepţi care savurează fineţuri intelectuale europene. Dar, pentru cei mai mulţi, Les plages d'Agnès cu greu poate depăşi pragul bizareriei. Asta în cel mai bun caz. Pentru că e un film care vine din altă lume. Din alt mod de a înţelege cinematograful. E un fel de mîncare sofisticată, un soi de haute cuisine care, în mod aproape inexplicabil, poate ţine şi de foame.

Agnès Varda nu e prea des menţionată în istoriile Noului Val francez, deşi dintr-acolo vine. Prin urmare, atunci cînd îi judeci filmul, nu prea beneficiază de aura de legendă contemporană a istoriei culturale, de vecinătatea contaminantă a unor nume ca Truffaut, Chabrol sau Godard. Varda e, mai degrabă, parte a mişcării Rive Gauche, alături de Resnais, Colpi sau Marguerite Duras. Iar pe la noi, puţină lume îi asociază numele cu un film anume, sau cu marele fenomen cultural din care a făcut parte şi pe care, cumva, l-a anticipat. În plus, are ghinionul de a fi femeie, iar pe aici, pe la patriarhali, treaba asta nu e deloc în avantajul ei.

Partea proastă e că, măcar la început, nici filmul n-o prea ajută. Nu ştii ce e. Ficţiune, documentar sau cine ştie ce experiment care te face să strîmbi din nas. Ani şi ani, noi am fost temeinic instruiţi că estetismul e maladiv. Că vine dintr-o societate în pragul putrefacţiei şi camuflează frica de realitate. Aşa că Agnès Varda nu prea are multe şanse la răbdarea noastră, cînd se arată, chiar de la începutul filmului, ca o bătrînă cam zărghită, care înşiră nişte oglinzi pe malul mării, pentru a ne povesti... viaţa ei. Chiar dacă oglinzile sînt superbe şi demontează realitatea în fragmente miraculoase, chiar dacă marea, pusă la lucru, joacă memoria şi mentalul colectiv, chestiile astea sînt mult prea mult pentru stomacul nostru greu încercat cu soia şi nechezol. Iar cum, pentru noi, acceptarea relaxată a jocului realităţii cu ficţiunea e cam ca apa plată pentru ruşi, auspiciile sub care începe povestea fascinantă a vieţii unui artist nu sînt dintre cele mai fericite.

E foarte uşor, la prima vedere, să o iei ca pe o extravaganţă gratuită, lungă şi plicticoasă. Artificiile plastice, suprarealismele, stîngismele, feminismele şi tot cortegiul de "isme" se încolăcesc şi flutură, ca un boa de pene, în jurul gîtului delicat al filmului. Un film cu un trup bizar, iluzoriu, care nu se sfieşte deloc să-şi arunce, uneori, toate veşmintele, pentru a-şi exhiba ostentativ ascunzişurile. Un film de autor, în sensul cel mai profund al termenului, viaţa unui artist care se priveşte pe sine, în timp. Un timp care arată ca un dulap, în care anii s-au transformat în oglinzi şi nenumărate haine, pe care Agnès Varda le probează sau le răvăşeşte, cu nonşalanţă şi cu o senină melancolie. Cine se aşteaptă la un documentar ca la History Channel, cu mîncarea gata mestecată, cu savante curbe tensionale şi curgeri narative pe înţelesul întregului popor, se alege cu o bunătate de nevroză după filmul ăsta.

Aici nu e nici o ordine de manual de expresie cinematografică. Nu există nici un producător executiv care aranjează momente vandabile. E doar un artist care face cum îl taie capul. Un om liber, care se mişcă în propriul film cu aceeaşi relaxare cu care o face şi în propriile fantezii. Un creator care se exprimă în film, nu ca într-un spaţiu al rigorii, de orice fel va fi fiind aceasta, ci ca într-un spaţiu al celei mai profunde subiectivităţi şi, în primul rînd, al libertăţii. Pentru că, aparent, "gestionarea" poveştii nu face parte din cele mai importante preocupări ale regizoarei, ci spunerea ei, cu un soi de voluptate extravagantă. Copilăria, evocarea amintirilor, imaginea anilor de tinereţe, omniprezenţa prietenilor cu nume mai mult sau mai puţin notorii se amestecă halucinant cu bucăţi de ficţiune, cu exerciţii de imaginaţie, cu citate filmice, într-un portret care se supune tuturor riscurilor. Poate fi considerat în toate felurile. De la o fascinantă operă de maturitate, pînă la un exerciţiu ridicol şi anacronic de self-branding. Şi poate că tocmai din această libertate a creaţiei şi a receptării vine farmecul acestui documentar. La urma urmei, pentru cine vrea hermeneutici cu orice chip, Les plages d'Agnès poate fi şi un film extrem de realist.

Pentru că aşa arată, de fapt, realitatea unui personaj care a dat la o parte orice graniţă care separă filmul de propria existenţă. E dezarmant de normal, în condiţiile astea, să fii spectatorul unui amestec de genuri, care recompun o viaţă trăită fabulos, între mari evenimente ale socialului şi mari momente ale cinematografului. Regizor de film, fotograf, artist plastic, Agnès Varda, la cei 81 de ani ai săi, se joacă, fără frica de a risca ceva, într-un film de la care poţi ieşi după prima jumătate oră sau de care te poţi îndrăgosti.

Bineînţeles că asta e cea mai simplă soluţie pentru a te spăla pe mîini, atunci cînd fugi de răspunderea de a-ţi spune părerea despre ceva. Altminteri, dacă nu-ţi place, sofisticaţii îţi vor spune că eşti bocciu şi habar n-ai de valoare, iar dacă îţi place, cei mai puţin duşi la templul filmului de autor îţi vor spune că eşti plecat cu pluta şi lovit de snobită cronică. Asta pentru că aici, la noi, pe plaiuri, între alb şi negru nu s-a prea instalat încă nici o urmă de nuanţă.


Les plages d'Agnès (regia: Agnès Varda) poate fi vizionat în cadrul Festivalului Filmului European 2009, organizat de Institutul Cultural Român, în perioada 7-31 mai 2009, la Bucureşti, Braşov, Timişoara şi Iaşi.




 Toate articolele despre Plages d'Agnès, Les


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Cătălin Ştefănescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer