Bun, candid, onest şi sincer, Sam lucrează din greu ca debarasator într-o cafenea Starbucks din Los Angeles, având mare grijă la aranjatul pachetelor de zahăr. Adoră întâlnirile cu prietenii care capătă aspectul unor ritualuri şi cade pradă emoţiilor extreme, de la exuberanţă incontrolată, la posomorârea copilărească. Dar cea mai intensă emoţie pe care o trăieşte este dragostea pentru adorabila sa fiică (Dakota Fanning). Mama ei, o femeie fără adăpost, a părăsit-o la naştere.
Pentru că e un mare fan Beatles, Sam a botezat-o Lucy şi cu un mic ajutor din partea prietenilor, a crescut-o până la vârsta de 7 ani. Din acest moment, încep necazurile. Intelectul lui Sam este acela al unui copil de 7 ani, însă Lucy e isteaţă foc. Atunci când încearcă să-l facă pe tatăl ei să nu pară idiot, profesorii cred că ceva nu-i în ordine. Totul se complică cu nişte ieşiri publice ale lui Sam, venite în cel mai nepotrivit moment. Autorităţile o plasează pe Lucy în grija unor părinţi adoptivi. Acest lucru declanşează o luptă pentru custodie pe care Sam nu şi-o poate permite. Şi totuşi, el încearcă să angajeze un avocat renumit de la o firmă prestigioasă. Succesele din tribunal ale acesteia ascund un mariaj muribund şi o relaţie rece cu un fiu neglijat. Rita acceptă cazul lui Sam pro bono şi învaţă că are mai multă nevoie de puterea de dragoste a clientului său decât de cunoştinţele sale în materie de drept. Ancorat în molipsitoarea sa dragoste pentru Beatles, mereu entuziastul Sam începe să aibă o influenţă pozitivă asupra Ritei.
Prietenii lui Sam fac deseori paralelisme între filme şi existenţele lor. În mod corect, ei includ printre referinţe Kramer contra Kramer. Ciudat, dar nu menţionează Rain Man. Poate ar fi fost prea evident. I am Sam e o combinaţie între melodramatica luptă pentru custodie din Kramer contra Kramer şi portretul autistului candid din Rain Man. Dustin Hoffman a jucat în ambele filme, cîştigând câte un Oscar pentru fiecare rol. Sean Penn, la rândul lui, a primit şi el o nominalizare pentru că e pur şi simplu senzaţional în pielea retardatului mintal. Dispărând pur şi simplu în rol, actorul devine un studiu ambulant al celor mai caraghioase fobii dar şi al devotamentului absolut. Nu mai e băiatul dur pe care-l ştim din atâtea pelicule, ci un dulce copil-bărbat. Rita este cel mai bun rol al lui Pfeiffer din ultimii ani. Chiar dacă evoluţia personajului e previzibilă, suntem pe deplin satisfăcuţi. Dianne West e, de asemenea, excelentă în rolul vecinei drăguţe şi agorafobice iar Laura Dern străluceşte întruchipând-o pe mama adoptivă sfâşiată de sentimente contradictorii.
Se pare că Hollywood-ul e plin de carierişti ai căror copii au fost crescuţi de dădacă şi studiourile adoră să facă filme “compensatorii” care să-i izbăvească cumva. Plin de câini, baloane, îmbraţişări şi bune sentimente, I am Sam e o melodramă solară. Magia filmului constă în faptul că ne simţim mai mult răsplătiţi decât manipulaţi. Rita subliniază la tribunal un adevăr: “abilitatea intelectuală a unei persoane n-are nimic de-a face cu capacitatea sa de a iubi”. În scopuri dramatice, această convingere trebuie să fie pusă mai presus de orice îndoială (şi logică). Lui Lucy îi revine dificilul rol de a fi mesagerul credinţei de mai sus şi ea se achită cu brio de sarcină, mai ales în secvenţa în care îi alină disperarea tatălui său cântându-i “All you need is love”. O coloană sonoră plină cu cover-uri Beatles şi un montaj inteligent ajută ca mesajul dragostei şi toleranţei să iradieze spre noi.