Gentlemanul scorţos, rasat şi producător de humor inimitabil nu-i decât unul din produsele tipologice ale unei epoci. Derbedeii a căror bravadă sinistră ni se prezintă (cu un ochi entomologic, lipsit de repulsie sau simpatie) au humorul lor, rafinamentul lor, atâta că sunt distructivi. În definitiv, ochiul entomologic, de care vorbeam, e cheia filmului. Căci turbulenţa tinerei generaţii e inerentă, într-un fel sau altul, oriunde şi oricând. Poţi ignora insectele, chiar dacă te sâcâie, dar, de îndată ce le priveşti la microscop, te îngrozeşti.
Tabloul semnat de Burgess-Kubrick e mai puţin un demers anticipativ, cât o privire prin microscop a insectelor umane, aflate la limita dintre inerent şi patologic social. Rostul e tot de semnal de alarmă, iar sensul anticipativ, extrapolant, nu e de loc absent. Ni se pare doar că e implicit, deci cu atât mai terifiant. Dar faza descriptivă, deşi ocupă o mare parte din teritoriul filmului, nu-i decât punctul de plecare al unei demonstraţii mult mai înfricoşătoare. Banda distruge, în treacăt, viaţa liniştită (şi luxoasă) a unei perechi de vârstă mijlocie, ucigând femeia şi schilodind, ireversibil, bărbatul. Acesta e scriitor, om cu imaginaţie. Sufletul i-a rămas şi mai schilodit, nu poate depăşi mentalitatea răzbunării.
O piruetă a hazardului i-l aduce la dispoziţie pe liderul bandei (Malcolm McDowell). Infirmul, crunt îmbătrânit, îl terorizează cu muzică de Beethoven, la o intensitate sonoră de nesuportat. Ajuns pe mâna justiţiei, individul e supus unui experiment psihologic, în urma căruia devine alergic la orice formă de violenţă. Eliberat, îşi caută ciracii. Aceştia au intrat în poliţie. Pentru nişte indivizi a căror meserie (şi vocaţie) se reducea la violenţă, se dovedise singura soluţie. Aici, privirea microscopică face loc net criticii sociale. Printr-o simplă trăsătură de condei, componenta activă a sistemului imunologic al organismului social, abandonându-şi funcţia recuperatorie, îşi trădează dezumanizarea. Boala socială abia prefigurată e denunţată de-a dreptul.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Personajul, prin reflexele induse în închisoare, devine vulnerabil la cel mai firav brânci pe stradă. Iar ce primeşte de la foştii lui ciraci, acum îmbrăcaţi în uniformele poliţiei, e dramatic mai mult decât un brânci. Dar, iată că mai e ceva de spus. Ministrul justiţiei, iniţiatorul experimentului exorcizant, îl vizitează, la spital, pe fostul lui client, acum imobilizat în ghips, atele şi macarale medicale. Cu scop propagandistic (de imagine, s-ar zice în jargomul prezent). Şi, spre surprinderea tuturor, a înaltului funcţionar în primul rând, individul îşi regăseşte intact tupeul de dinainte de tratament. Care nu l-a vindecat moral, i-a indus doar ideosincrazia la violenţa fizică. Efectul a fost superficial, ineficient. Eşecul e absolut. Abia acum, cu scurta secvenţă finală, critica socială se extinde la aria maximă. Dar şi aşa, rămâne la nivelul tabloului, fără soluţii. Marca personală a regizorului este grandiosul. A Clockwork Orange seamănă mai mult, ca film, cu 2001: A Space Odyssey dacât aceasta din urmă cu urmarea 2010.
La distanţă de 14 ani, Terry Gilliam oferă un film înrudit ideatic, ca extrapolare distopică, dar total diferit, ca textură, atmosferă şi vibraţie: Brazil. Universul administrativ descris e pur kafkian, contextul scenografic aduce aminte de Dune, prin designul, cu trimitere la anii '50, al unei aparaturi corespunzând nivelului tehnologic vag rezonant cu prezentul producerii filmului. Dar, de aici încolo, fantezia regizorului care colaborase cu grupul Monty Python se dezlănţuie, parodiind, pe alocuri, o serie de filme de anticipaţie construite pe backgroundul clişeului pesimist. Latura kafkiană se împleteşte cu existenţa paralelă, în plan oniric, a eroului, care-şi găseşte în Jonathan Pryce interpretul ideal.
Elementul comun al celor două planuri: femeia care trebuie căutată în orice poveste. Fata din vis e, în realitatea distopică, un pui de teroristă, sau, mă rog, o luptătoare împotriva sistemului, cu metode anarhiste. Dar eroul e smuls, cu brutalitate, de lângă ea, după un model spectacular al aparatului coercitiv, schemă cu care începe povestea. Iar încercarea fetei de a-l salva, cu mijloace care ţin de commando şi cu ajutorul unui seducător personaj secundar (De Niro, mereu convingător), se dovedeşte a fi iluzorie, virtuală. Eroul sfârşeşte strivit de sistem.
Apartenenţa iniţială a eroului la sistemul însuşi ţine, în egală măsură, de Kafka şi Orwell. Limbajul, stilul şi scriitura sunt, însă, flamboyante şi, simultan, riguroase. Cadrul cheie, într-o secvenţă lungă, dinspre final, e dispariţia personajului lui De Niro, dizolvat de un curent de hârtii gunoiere, suflate de o furtună stârnită din senin (trimitere dinamică inversă la After Hours). De fapt, lista citatelor şi trimiterilor ar depăşi volumul unui text rezonabil despre film. Arhitectura filmului e una de jazz. Dar, nu ne dăm seama de asta decât când descoperim armonia poveştii cu celebra melodie a lui Irving Berlin, care ritmează totul, care compatibilizează planurile narative şi care-i dă titlul.
Blade Runner (sintagmă practic intraductibilă, nuvela originară apărând, în 1992, la Teora, sub titlul Vânătorul de recompense, versiune onestă a sofisticatului Do androids dream of electric sheep original) este cel mai dens şi remarcabil dintr-o serie de filme de anticipaţie, mai mult sau mai puţin comerciale, puse în circulaţie în anii \'80. Dacă Alien, făcut cu 3 ani mai devreme, a determinat nu numai o lungă serie de sequels, care mai de care mai spectaculoase, dar lipsite, fiecare în parte de inefabilul discret al originalului, ci şi o modă a creaturii malefice, cea de-a doua creaţie SF a personalului regizor britanic ar putea să fi servit drept sursă de inspiraţie pentru o parte din filmele pomenite mai sus.
Ridley Scott ecranizează o nuvelă a unuia din cei mai stranii scriitori SF americani, Philip K. Dick (singurul apreciat de critica ruso-sovietică a vremii, din motive lesne de înţeles, dat fiind pesimismul funciar). Formula de adaptare e destul de similară cu cea utilizată de Truffaut la ecranizarea lui Bradbury: se ia partea de acţiune, se transpune mot-à-mot şi se elimină elementele de context. Cuvântul şi ideea cheie a versiunii literare e "ferfeniţă" (excelent echivalent românesc, găsit de un traducător profesionist, scriitor SF ca formaţie). Cum simpla pronunţare, oricât repetată, a cuvântului, n-ar fi creat nici un echivalent filmic, metafora a căzut la selecţie. În schimb, filmul practică un gen total diferit de humor (asta dacă se admite că scriitorul american, cam drogat, ar fi avut humor): Poliţistul vânător de recompense, are un aer robotic evident, ceea ce nici nu-i dificil de redat pentru Harisson Ford, în vreme ce Rutger Hauer împrumută principalului android din cei ce trebuie (ex)terminaţi o respiraţie pregnant umană. Sean Young, joacă cu provocatoare ambiguitate un personaj a cărei natură androidică se dezvăluie târziu şi de care poliţistul se îndrăgosteşte şi mai ambiguu, într-un happy end formal, ironic şi profund poetic.
E singura victorie, discutabilă, asupra sistemului. Sistem care nu prea e sistem, aşa cum victoria nu prea e victorie. Şi totuşi, tocmai în ambiguitatea falsului happy end se ascunde mai mult optimism şi mai multă speranţă decât în plecarea, nocturnă, a lui Rick (fericită coincidenţă onomastică) cu şeful poliţiei vichyste, în căutarea crucii de Lorena, cu pasul ritmat pe amintirea Marseiezei. Rapelul la forţa, mai mult sau mai puţin ascunsă, a finalurilor filmelor lui Ridley Scott, ni se pare tonul cel mai sănătos cu care se poate încheia un text dedicat câtorva filme care, poate, au lipsit cel mai mult cinematografiei estice, la vremea cortinei de fier.
Fişe tehnice :
A Clockwork Orange, SUA, 1971
Regia: Stanley Kubrick
Cu: Malcolm McDowell
Brazil, SUA, 1985
Regia: Terry Gilliam
Cu: Jonathan Pryce, Michael Palin, Robert De Niro
Blade Runner, SUA, 1982
Regia: Ridley Scott
Cu: Harisson Ford, Rutger Hauer, Daryl Hannah, Sean Young.