E clar, nu am ce face, trebuie să îmi spun opinia fără a ţine cont de a celorlalţi, fără a mă lăsa influenţată în vreun fel de alte opinii. Oricum ar fi aproape imposibil, pentru că filmul a făcut ravagii în topul meu personal (am mai spus asta?).
Povestea pe "mediu" (nu vreau să o prezint pe "scurt", ca pe imdb.com, pentru că vreau să o "cumpăraţi" şi încă mă mai gândesc dacă să folosesc spoilere sau nu): un băiat, Jan, pleacă într-o călătorie lungă, după care pare să nu mai vrea să se mai reîntoarcă acasă. Acţiunea filmului încape într-o singura zi, e vorba de chiar durata acestei călătorii, însă Jan se va reîntoarce mental în peisajul trecutului de nenumărate ori pentru a ne explica ce anume l-a determinat să ia decizia aceasta atât de drastică. Îi cunoaştem astfel prietenii (colegul de şcoală şi barmanul Pavel, cu o mamă bolnavă în stadiu terminal, desenator-pictor, care face graffiti-uri, dar se crede un artist adevărat), profesorii (dirigintele clasei, fost puşcăriaş care crede cu tărie că femeile care şi-au înşelat soţii merită omorâte, acum membru al unei organizaţii politice subterane radicale de extremă dreapta care în mod uluitor va ajunge la putere), fata de care era îndrăgostit (tocmai fiica sumbrului lider politic al formaţiunii mai sus menţionate, aparent o vampă fără principii, care însă se va dovedi a fi o virgină fără principii), tatăl (un alcoolic foarte de treabă căruia i se înscenează, din motive politice, comiterea unei crime şi ajunge în închisoare pe viaţă) şi în final, Bătrâna Balerină în preajma căreia îşi va găsi moartea. Cunoaştem societatea prin prisma a 3 nuclee foarte dure - dragostea, moartea, politica şi, aş putea adăuga, arta. După cum poate fi observat, bilanţul eşecurilor din viaţa adolescentului este unul mai mult decât consistent, ceea ce îl duce, justificat, pe Jan în pragul unui colaps.
Ce e uimitor la acest film, pe lângă "pictură", este rama. Pentru că la final ni se arată că tot acest drum cu trenul este cvasificţional, el nu se întâmplă cu un Jan viu, ci cu unul mort. Jan, eroul nostru a murit, iar trenul e o luntre a lui Caron modernă sau mijlocul care îi transportă cadavrul către Lucija, adolescenta iubită, metaforizată în Femeia Moarte) şi totodată prilej al naraţiunii. Nu am mai văzut demult un film în care framework-ul să funcţioneze atât de bine, de la început până la sfârşit, însă cu o încoronare în final. Tot drumul cu trenul se va dovedi a fi o metaforă cinematografică înţeleaptă: nu este neapărat ceva foarte complicat, sofisticat sau ambiţios, ci mai degrabă este o metaforă foarte dramaturgic construită, cu multiple nivele şi clasică întrucât pleacă de la nişte elemente mitologice arhetipale: Marea Călătorie Finală şi Moartea care "îţi ia tot ce ai" (iar faptul ca Jan are doar o valijoară nu îl ajută cu nimic).
Din punct de vedere scenaristic, dacă începem cu analiza personajului principal şi a celorlalţi protagonişti, constatăm că aceştia beneficiază cu toţii de o "lipsă" sau de un "proiect" pe care toate cărţile de screenwriting şi toţi profesorii de scenaristică le menţionează ca absolut vitale şi determinante pentru personaje. Toate personajele interacţionează dinamic, uneori în relaţii de a doua speţă (Jan interacţionează cu amanta tatălui său, Pavel cu "iubita" visată de Jan, Jan cu tatăl Lucijei). Relaţia dintre Jan şi tatăl Lucijei e cea mai "periculoasă", căci omul politic are un impact dezastruos in viaţa cetăţenilor de rând. Din cauza acestuia, tatăl lui Jan va avea parte de înscenarea unei crime şi va fi condamnat la închisoare pe viaţă. Punctele de tensiune sunt presărate de-a lungul filmului astfel că nu suferi nici o clipă de plictis: moartea mamei lui Pavel cu memorabilul cadru atât de dramatic în care cadavrul acesteia este spălat cu furtunul într-o minipiscina din morgă, iar Pavel se luptă cu angajatul responsabil să spele cadavrele şi apa ţâşneşte din furtun în toate direcţiile; cina la care Lucija îl invită pe Jan şi momentul erotic aferent, cu o femeie mascată care se dovedeşte a fi o prostituată adusă de Lucija pentru a se răzbuna ("Ca să vezi ce înseamnă o curvă"), momentul arestării tatălui scandalizant de tragic, clipele în care Jan stă cocoţat în echilibristică pe o scară de lemn aflată pe marginea unui balcon la mare înălţime (o scară asemenea celor folosite la urcatul în pod sau la văruit pereţii) şi momentul accidentului fatal, când Jan cade de pe scară în timpul unei reprezentaţii de circ în care evoluează alături de Balerină. Iar momentul final, de tensiune maximă, când "descoperim" că băiatul de care tocmai ajunsese să ne placă atât de tare a murit deja şi ajunge în gară într-un sicriu cu geam pe care îl preia Lucija, declanşează un convoi de sentimente complexe: surpriză, stupefacţie, admiraţie pentru această minunată metaforă, compasiune şi un pic de spaimă la ideea de moarte.
În ciuda seriozităţii tematice a filmului, tonul pe care acesta este realizat nu este unul totalmente serios. Prevrteno nu este un film deprimant. Naraţiunea are suişuri şi coborâşuri (upside down) de la foarte apăsătoare la extrem de amuzantă sau lirică. Secvenţa în care Jan, cu libidoul în exces, merge la amanta tatălui său şi îi cere un mic favor sexual iar aceasta, după ce face pe mironosiţa jignită, îi face un blow-job în timp ce Jan este cocoţat pe o scară, nu a fost deloc rea.
Muzica filmului oferă un aer exotic şi foarte urban, cosmopolit chiar, unei ţări aflate la o aruncătură de băţ de noi - soundtrack-ul ne face introducerea în peisajul muzical local. Pogan Pagan e trupa care se aude în film, influenţele venind din rock şi punk asezonate cu psihedelic pop.
Cu referire la detaliile tehnice ale filmului, nu am putut să nu remarc asemănări vizuale cu filmele româneşti, nescăpându-mi urâtele şi mizerele blocuri socialiste şi holurile de bloc deprimante. Regia este foarte fermă, tânărul Igor Ivanov ştie exact ce vrea să spună şi cum să o spună frumos, complex, nuanţat, dar clar. Reuşeşte să gestioneze o poveste (mai ales că este el însuşi co-scenarist) destul de complicată, cu o ţesătură de personaje şi de situaţii, toate, repet, subsumate unei frumoase metafore-cadru. Actorii se descurcă onorabil, dar se simte lipsa experienţei şi efortul pe care îl depun ca să păstreze nişte aparenţe. În fond, e pardonabil, pentru unii dintre ei este primul film sau maxim al doilea în care joacă. Asta însă nu e o problemă, micile exagerări de interpretare pot avea scuza "conţinutului" personajelor pe care le joacă: ei interpretează nişte adolescenţi iar adolescenţii în sine au ceva teatral, exagerat teribilistic, în comportament şi atitudine, justificat întru totul de vârstă.
Singurele puncte slabe ale filmului aleg sa le trec sub tăcere, căci e un film prea frumos ca să vrem să fim obiectivi cu el. E un teenage movie est-european cu un conţinut în sfârşit tratat cu seriozitate şi gravitate, după mii de kilometri de peliculă abuzate cu tot felul de aberaţii batjocoritoare despre această vârstă atât de fragilă. Văzut în tandem cu Virgin Suicides-ul Sofiei Coppola, Prevrteno ne aduce mai aproape de intimitatea acestor tineri de multe ori etichetaţi imatur, tocmai de adulţi.
