Rolling Scorsese - Shine a Light

Pentru fanii muzicii şi ai filmului, vestea că regizorul celui mai mare rockumentar din istorie (The Last Waltz) abordează subiecţii celui mai sinistru film de concert făcut vreodată (Gimme Shelter) era suficientă să-i facă să tremure de nerăbdare. Rezultatul? O experienţă cu adevărat incandescentă.

În ciuda titlului, Shine a Light, cronica unui concert de binefacere din 2006 al celor de la Rolling Stones ţinut la legendarul Beacon Theatre din New York, nu doreşte nicio clipă să atingă transcendenţa religioasă, ci să fie cât mai aproape de o pură şi exaltantă experienţă rock'n'roll. Şi ce provocare incredibilă s-a dovedit a fi proiectarea acestui cine-concert într-o sală plină, la festivalul de film de la Berlin, unde lumea s-a ridicat în picioare şi a dansat, fără ca nimeni să protesteze. Sunt convinsă că aceeaşi senzaţie nediluată de "live" o veţi avea şi în faţa micilor ecrane (la care puteţi ataşa, totuşi, nişte boxe mari). În afara câtorva momente frenetice de dinainte de show, când Scorsese ne livrează interesante detalii tehnice, cineastul îşi domoleşte personajul deja familiar din documentarele anterioare şi se concentrează, în fiecare clipă, să pună aparatul de filmat la locul cel mai potrivit. Setlist-ul e o combinaţie detonantă de hituri şi de semi-rarităţi, iar impresia generală e cea a unei găşti de deraiaţi legendari care se încăpăţânează să rămână într-o formă de showmani de invidiat.

Energia trupei e contagioasă, iar Mick Jagger, rejuvenat, arată ca un veritabil matador al scenei. La vârsta de 63 de ani, e surprins într-o serie de posturi în care orice altă fiinţă umană ar fi arătat ridicol. Charlie Watts reuşeşte să zâmbeasca la un moment dat. Cât despre Keith Richards... Contrastul dintre fizicul său actual colapsat şi aura de zeu rock din anii '60, pe care o vedem în clipurile de arhivă, îţi taie respiraţia; însă simplul fapt că e încă acolo, în picioare, chiar dacă uşor aplecat de spate, în faţa unui public adorator, concentrează, simultan, completa absurditate şi splendoare a rock-ului. Imaginea lui rânjind încântat după un riff e suficientă să-ţi şteargă din memorie toată muzica pop proastă pe care ai îngurgitat-o în ultima vreme. Ştiţi vechea glumă despre cum, după un război nuclear, ar supravieţui doar Keith şi gândacii? Acum nu mai pare chiar atât de fantezistă.

Jagger se arată, la început, îngrijorat că numărul excesiv de aparate de filmat s-ar putea dovedi prea obositor pentru publicul prezent. Dar sub regia lui Scorsese, acesta e doar un detaliu - rezultatul final e incredibil, imaginile sunt de o perfecţiune cristalină. Fiecare mişcare, oricât de mică, e captată în planuri secvenţă fluide. Între bucăţile din concert, sunt intercalate imagini vechi, anecdote, curiozităţi. Există şi indispensabilii invitaţi surpriză - Christina Aguilera, de pildă, se dă în spectacol cu Mick într-un dans senzual corp la corp. Chiar şi cei ce nu-i iubesc neapărat pe Stoneşi, însă iubesc muzica şi respectă trupa pentru istoria sa, nu pot decât să se bucure de acest film la fel de energizant ca o doză triplă de espresso (ca să folosim doar comparaţiile legale) care se deschide şi se închide într-o manieră ireverentă: luna deasupra Manhattan-ului se transformă în efigia grupului, în faimoasa limbă scoasă impertinent.

Această nouă confecţie perfectă a lui Scorsese ne regalează emoţii efervescente în ton cu fervoarea inepuizabilă a celebrilor dinozauri rock. Un concert memorabil, la un preţ de bilet redus.