Suzanne Vega: semn de orientare

Dacă azi nici un comentariu serios despre iubire nu reuşeşte să evite un motto din Leonard Cohen, o discuţie despre dramele cotidiene o are negreşit în bibliografie pe Suzanne Vega. Dar e ceva mai complicat decît atît.

Etichetelor jurnalistice, care îi atribuie (ca şi lui Leonard Cohen) un romantism întîrziat, un exces de sensibilitate şi un deficit de umor, le lipseşte şi umorul şi sensibilitatea. Vocea nu foarte puternică şi respirînd aproape de microfon, ritmuri alerte şi texte care ating nervul - Suzanne Vega creează surprize care zădărnicesc încercarea de-a o folosi drept muzică de fond. Fără să filozofeze în sensul major, îşi pune temele în tensiune cu vocabularul poetic şi muzical - ca şi cum a scoate la lumină ceva ar trebui să implice întotdeauna o amînare.

Concise şi eliptice, înrudite mai puţin cu retorica folk decît cu luciditatea muzicii punk (Lou Reed e una din influenţele ei preferate) cîntecele notează, cu o tandreţe severă, experienţe cotidiene şi încercări de autocunoaştere; oferă pauze de meditaţie şi semne de orientare printre obsesii; expun dileme cu un umor sec; sînt uneori exerciţii de schimbare a perspectivei; sînt rareori personale şi niciodată emfatice sau confesive în manieră pop. Suzanne Vega cîntă pentru cei dispuşi să-şi ia răgazul de a descifra poeme; şi oferă - semn bun - suprafeţe de proiecţie unui public foarte eterogen.

În cele cinci albume de pînă acum maniera muzicală se schimbă constant. Debutul e dominat de chitara rece, al doilea album are un fond simplu şi ritmat; Days of Open Hand, al treilea are aranjamente instrumentale şi digitale sofisticate (unul dintre ele aparţine lui Phillip Glass). Următoarele două (99.9F° şi Nine Objects..., produse de Mitchell Froom) sînt un salt stilistic major. 99.9F°, mai puţin melodios decît cele dinainte, conţine experimente acustice minuţios armonizate cu textele; următorul (după aproape cinci ani), la fel de experimental, e plin de aluzii la cultura muzicală de referinţă - jazz, gospel, r&b dar şi bossa-nova sau swing; Santana, Led Zeppelin, dar şi Jacques Brel - într-un album despre care, deşi atît de divers, s-a spus că este cel mai coerent tematic şi cel mai "seducător". Tried and True, antologia de anul trecut, care găseşte numitorul comun al discurilor precedente, şi ultimele concerte anunţă pentru albumul de anul viitor o revenire, spre avantajul vocii, la chitară rece şi la accentul pe poemul în desfăşurare.

O asemenea mobilitate confirmă impresia de imaginaţie neliniştită şi atentă pe care o lasă textele şi contrazice încercarea de-a o plasa pe Suzanne Vega în succesiunea directă a anilor şaizeci sau pe vreunul dintre rafturile cu pop-rock. Dimpotrivă, apariţia ei la mijlocul deceniului nouă (cam în aceeaşi vreme, şi din acelaşi mediu newyorkez, cu Shawn Colvin, care a şi acompaniat-o în Luka) a favorizat, se pare, debutul unor Tracy Chapman, Tanita Tikaram, Tori Amos - din a căror biografie muzicală face parte, împreună cu o serie de influenţe comune - şi a marcat "un reviriment al inteligenţei" pe o scenă altminteri dominată de figuri stereotipe sau de pop-ul confesiv şi provincial.

O conferinţă de presă nu e tocmai locul unde ies la lumină lucruri noi şi interesante. Întrebările se succed într-o dezordine deconcertantă, interesele sau neatenţia reporterilor primează, nici o temă nu se lasă urmărită. Vînătoarea de citate importante n-are succes de data asta: timpul e scurt, asistenţa pare formată în bună parte din admiratori prea delicaţi ca s-o deranjeze cu întrebări grele. Suzanne Vega îşi distribuie egal privirile albastre, răspunde amabil şi concis, trece des de la rîs la "acum-eram-serioşi", lăsînd senzaţia confortabilă, dar curioasă că s-ar afla într-o situaţie neobişnuită. Rezultatul exerciţiului este, depinde cum e privit, fie indiferent - lucruri pe care le-a mai spus, informaţii care se ştiau; fie interesant - un spectacol live în plus - frişca dintr-un capuccino: trebuia.


Bibliografie:

Suzanne Vega (A&M, 1985)
Solitude Standing (A&M, 1987)
Days of Open Hand (A&M, 1990)
99.9F° (A&M, 1992)
Nine Objects of Desire (A&M, 1996)
Tried and True (A&M, 1999); antologie (două piese noi; în plus, varianta DNA din Tom's Dinner, Left of Center, din coloana sonoră la Pretty in Pink).
The Passionate Eye (Avon Books, New York, 1999). Volum de poeme, povestiri; conţine textele cîntecelor pînă în 1998 şi un interviu cu Leonard Cohen. Cartea are un design voit nefuncţional, care obligă la răsfoire şi la recitire mai degrabă decît la o lectură atentă: literatura de fond pentru discuri.


Biografie:

Suzanne Vega s-a născut în 1960 şi creşte la New York. După un liceu de coregrafie, absolvă în 1982 filologia engleză la Barnard College (colegiu rezervat fetelor al Universităţii Columbia). Scrie versuri de la nouă ani şi cîntă la chitară din adolescenţă. Debutează pe scenă în studenţie şi ţine cîţiva ani spectacole cu un succes crescînd în localuri şi în cluburi din West Side, Greenwich Village - locuri prin care se perindaseră şi cantautorii anilor '60 şi unde mişcarea artistică era încă vie. A&M îi oferă un contract în toamna lui 1984.

Debutul cu discul eponim din 1985 are un succes care întrece aşteptările tuturor. Ecourile de presă aduc o vedetă locală pe scena internaţională. Solitude Standing ajunge în primele locuri pe listele din SUA şi din Marea Britanie; se vinde în peste trei milioane de exemplare (de patru ori mai mult decît discul de debut - pentru care, de altfel, A&M prevăzuse doar treizeci de mii). Tom's Dinner şi Luka ajung imediat pe locurile de sus în topuri. Primul, devenit peste noapte un hit şi rămas de-atunci cvasi imaginea ei de marcă, e un prozopoem a capella care înregistrează o scenă banală de local şi se încheie cu o voalată declaraţie de dragoste. Al doilea e monologul, într-un ton dramatic reţinut, dar pe o melodie alertă, al unui copil brutalizat de familie.

Suzanne Vega locuieşte la New York, îşi împarte (cu greu) timpul între fetiţa ei de şase ani, turnee anuale prin toată lumea şi o participare activă la Amnesty International.

Vlad A. Arghir: Intuiţi dacă un cîntec pe care îl compuneţi are să aibă succes?
Suzanne Vega (rîde): Dacă intuiesc în timp ce scriu că o să aibă succes? Succes în sensul că intră în Top 40 sau devine un hit sau... ce înseamnă succes? (rîde)

V.A.A.: Să devină un hit.
S.V.: OK, răspund. Nu, nu mă gîndesc niciodată dacă un cîntec o să ajungă hit sau o să aibă succes. Nici despre cele două hit-uri mari ale mele, Luka şi Tom's Diner, n-am crezut că o să aibă succes.

V.A.A.: Care e secretul faptului că sînteţi atît de cunoscută deşi scrieţi cîntece atît de dificile? Astea două nu prea merg împreună...
S.V.: Nu mă prea gîndesc la popularitate, toată viaţa am compus cîntece care nu sînt uşoare, nu sînt uşor de înţeles cînd le auzi pentru prima oară. Aşa că încerc mai tot timpul să scriu cîntece cît de bune pot. Mă gîndesc, într-adevăr, la reacţia publicului în timp ce scriu, dar nu mă gîndesc la un public numeros, mă gîndesc, să zicem, la o persoană anume sau la un cerc restrîns. Nu mi se pare ca sînt chiar atît de populară... (rîde)


V.A.A.: Înţeleg că scrieţi de la opt sau zece ani. Cum aţi început să scrieţi la acea vîrstă despre ocean sau despre iubiri copilăreşti?
S.V.: Am scris poezie fiindcă am crescut într-o familie de intelectuali. Tatăl meu adoptiv e scriitor, obişnuia să mă încurajeze cînd vedea că vreau să scriu, vorbeam despre poezie şi despre cuvinte. Cred că am avut... talent pentru rimă, foarte devreme. Aşa a început.

V.A.A.: Ce mai ştiţi despre Tom's Diner [1], mai există?
S.V.: Da, Tom's Diner se cheamă de fapt Tom's Restaurant, pe 112 colţ cu Broadway, a devenit notoriu fiindcă apare în deschiderea serialului Seinfeld (rîde).

V.A.A.: Cînd aţi fost acolo ultima oară?
S.V.: Acum vreo cîţiva ani, m-am uitat în vitrină, n-am intrat. A devenit prea popular pentru mine între timp, aşa că mă duc la altul, mai în centru. De altfel nu prea ies în oraş în ultima vreme.

V.A.A.: Lou Reed [2] a cîntat ieri pe scena unde o să cîntaţi şi dumneavoastră. Mai aveţi vreo legătură spirituală cu el?
S.V.: Da, sigur.

V.A.A.: ...fiindcă e cu totul altceva...
S.V.: (rîde): Sigur, e cu totul altceva. M-am simţit şi mă simt foarte legată de Lou Reed, dar în ultima vreme n-am apucat să îi mai văd concertele, i-am cumpărat discurile şi nu apuc să le ascult. Am multă admiraţie pentru ce face, pentru el însuşi şi pentru locul din care vine - New York, fireşte.

V.A.A.: Care dintre cîntecele lui vă plac?
S.V.: Le prefer pe cele vechi, cu Velvet Underground, Sunday Morning, sau cîteva dintre cîntecele de pe Berlin [3], Caroline Says, de pildă, m-a impresionat.

V.A.A.: Aţi venit şi cu cîntece noi?
S.V.: Da.

V.A.A.: Cîte?
S.V. (rîde): Trei. Nu ştiu dacă o să apuc să le cînt pe toate astăzi, dar în acest turneu le-am cîntat deja.

V.A.A.: Pe cînd un nou album?
S.V.: Un album? În curînd, sper. Am început înregistrările, am deja două cîntece, sper să termin de scris şi de înregistrat în toamnă, sper ca albumul să apară la începutul anului viitor.

V.A.A.: Aţi găsit un nou producător?
S.V.: Ce am înregistrat pînă acum am înregistrat cu Rupert Hine [4]; a fost o colaborare foarte relaxată, firească; dar foarte scurtă, rămîne de văzut dacă vom continua să lucrăm împreună.

V.A.A.: Ce face din New York un loc al oamenilor singuri? Vă simţiţi bine în New York?
S.V. (rîde): Două întrebări... Cred că New York-ul e plin de oameni într-un fel sau altul stingheri şi înstrăinaţi. Şi a doua: mă simt bine acolo. Nu mă mai simt atît de singură ca altădată, poate şi datorită fiicei mele; am o fetiţă de şase ani. Cred că dacă ai un copil te simţi altfel legat de lucruri şi locuri...

V.A.A.: Aţi încuraja-o să urmeze o carieră muzicală?
S.V.: Nu! Aş încuraja-o să iasă pe scenă numai dacă aş şti că simte nevoia să o facă. Nu mi se pare că e o carieră uşoară. Visul meu în ce o priveşte e să se facă om de ştiinţă (rîde) sau să se specializeze în biologie marină şi să facă orice îi pune mintea şi talentul la contribuţie. Dar are o personalitate puternică, sînt sigură că o să facă exact ce-o să vrea.

V.A.A.: Ce face acum, unde e?
S.V.: M-a însoţit cinci săptămîni în turneu, acum e acasă, cu tatăl ei. Azi e ultima zi dintr-un turneu de opt săptămîni, mîine plec spre casă. Ţin să spun că acest fel de-a încheia turneul mi se pare extraordinar, după atîtea locuri în Europa şi în Rusia, mă bucur că mă aflu aici.

V.A.A.: Aţi publicat de curînd o carte, The Passionate Eye. Spuneţi-ne ceva despre ea.
S.V.: Hm... Îmi propusesem demult să public o carte. Cum spuneam, am început să scriu foarte devreme... cînd compun un cîntec mi se pare că forţa lui vine din cuvinte. Cartea e o selecţie de scrieri - eseuri, poeme şi toate textele cîntecelor; a apărut anul trecut. O selecţie din mai tot ce am scris, care foloseşte cîntecele drept fundal şi adaugă tot ce e legat de ele. Asta e. O puteţi comanda pe Internet, la Amazon-punct-com (rîde).

V.A.A.: Suzanne, te gîndeşti uneori să-ţi schimbi coafura?
S.V.: Coafura! (rîde) Da, sigur. Îmi port părul aşa de cînd eram mică. Un păr drept ca al meu nu îţi lasă multe posibilităţi, deh... o vreme l-am tuns scurt, pe urmă l-am lăsat să crească, am încercat una-alta şi aşa cum e acum mă simt cel mai bine. Am încheiat un armistiţiu cu el, cred că o să ţină o bucată bună de vreme.

V.A.A.: După ce aţi apărut dumneavoastră pe scena muzicală, au început şi alte fete, din Anglia şi SUA, să cînte singure şi să scrie cîntece: Sinead O'Connor, Tori Amos... Ce părere aveţi despre acest fenomen: cîntăreţe şi autoare?
S.V.: Cred că e cît se poate de normal. Se mai evidenţiaseră femei şi înainte de a începe eu să cînt, o mulţime, dar climatul era altul, bărbaţii erau în majoritate - poate nouăzeci de bărbaţi la zece femei sau cam aşa ceva. După părerea mea, era o stare de lucruri nefirească. Azi raportul e mai echilibrat, aproape egal, şi cred că aşa ar fi trebuit să fie de la bun început. Cu vremea, cînd lumea şi-a dat seama că există un public şi pentru femeile care cîntă şi scriu versuri şi se acompaniază la chitară, lucrurile au intrat în normal.

V.A.A.: Auzeam că aţi folosit 43 de carnete de însemnări pentru cartea dumneavoastră. Aveţi întotdeauna un carnet la îndemînă?
S.V.: Da (rîde), umblu cu blocnotes-uri după mine şi scriu în ele tot ce cred că nu trebuie neapărat spus şi altcuiva, genul de lucruri care ar plictisi pe un altul sau lucruri care sînt interesante numai pentru mine. Pentru The Passionate Eye am luat de-acolo ce mi s-a părut mai bun.

V.A.A.: Vă amintiţi de primul dumneavoastră concert? Şi care a fost cel mai important concert de pînă acum?
S.V.: Primul meu concert... primul concert a fost... ei bine, cînd aveam doisprezece ani Pete Seeger [5] a venit la noi la şcoală ca să aleagă un grup de copii care trebuiau să-i stea la picioare într-un concert la Carnegie Hall. Îmi doream foarte mult să particip şi eu, aşa că m-am apropiat de el cît s-a putut şi am cîntat foarte tare. M-a ales şi pe mine, acesta a fost primul meu concert - la Carnegie Hall cu Pete Seeger, nu erau cîntecele mele, sigur, dar a fost o primă impresie despre ce înseamnă să ieşi pe scenă. Iar primul meu concert adevărat a fost patru ani mai tîrziu, cînd aveam şaisprezece ani. Am început să dau spectacole la o cafenea din New York. Scrisesem deja o mulţime de cîntece şi cîntam din compoziţiile proprii. Cele mai importante spectacole au fost probabil cele două din 1987, am cîntat singură la Carnegie Hall şi am cîntat şi la Radio City. A fost foarte important pentru mine că am făcut săli pline în oraşul meu de baştină.

V.A.A.: Care este cel mai important dintre cîntecele dumneavoastră?
S.V.: Probabil că pentru restul lumii e Luka. Fiindcă Luka a intrat pe neaşteptate în topurile de peste tot şi din cauza subiectului - e vorba despre un copil molestat. Cîntecul acesta mi-a schimbat într-un fel viaţa; am rămas legată de această... cauză. Cînd nu sînt în turneu vorbesc la întrunirile unor asociaţii care militează împotriva violenţei în familie. E o temă de care am să mă simt întotdeauna profund legată.

V.A.A.: Suzanne, arăţi foarte bine!
S.V. (rîde): Mulţumesc!

V.A.A.: Ce faci ca să te păstrezi în formă? Alergi în Central Park? (toată lumea rîde)
S.V.: Ah, ce să zic... Sigur, în timpul turneului n-am... mi-ar plăcea să mă laud că fac douăzeci de minute de gimnastică pe zi, dar n-am făcut nimic. Am încercat să dorm cît s-a putut şi... dar cînd sînt acasă încerc să fac exerciţii în fiecare seară. Fiica mea mă ţine foarte ocupată; mă scol la şapte fără un sfert, o îmbrac, îi dau să mănînce, o duc la şcoală... gimnastica asta îmi cam ajunge pe toată ziua...

V.A.A.: Dacă nu mă înşel aţi fost şi dansatoare...
S.V.: Da, am fost. Şi cînd am timp, îmi place să iau lecţii de dans. Dar de obicei, cînd sînt acasă, merg la gimnastică, fac exerciţii şi aşa mai departe.

V.A.A.: Cît de des?
S.V.: Încerc să merg de trei ori pe săptămînă (rîde).

V.A.A.: Aţi fost vreodată o persoană timidă?
S.V.: Ah, mai sînt încă! Sau o persoană rezervată. Nu timidă, rezervată (rîde). (Într-unul dintre interviurile care au urmat conferinţei de presă, reia tema, la solicitarea reporteriţei, şi explică: "Sînt timidă, dar nu sînt timorată. De obicei ştiu să pun piciorul în prag cînd trebuie").

V.A.A.: Susţineţi Amnesty International?
S.V.: Da.

V.A.A.: Tori Amos spunea - o parafrazez - că, scriind, nu are sentimentul că ar crea, ci mai degrabă că e paratrăsnetul prin care se scurge cîntecul. Aşa credeţi şi dumneavoastră?
S.V.: Cred că aşa se întîmplă cu cele mai bune dintre cîntece, vin pur şi simplu prin tine... De cînd am un copil e mai greu, nu mai am timpul pe care-l aveam înainte. Înainte puteam să stau toată noaptea, puteam să stau şase ore la un cîntec şi să-l termin, acum mi se pare că e nevoie de mai mult, de mai multă concentrare.

V.A.A.: Sînteţi mai degrabă scriitor? Vreau să spun, ce apare mai întîi, textul sau muzica?
S.V.: Mă simt de fapt cantautor ("songwriter"). E la întîmplare, uneori o frază muzicală, alteori un titlu..., uneori încep cu versurile, alteori cu melodia... La Tom's Diner a fost întîi melodia, cred, după care a venit povestea propriu-zisă. Nu e o regulă.

V.A.A.: S-a amintit deseori o legătură între ceea ce faceţi dumneavoastră şi cîntecele lui Leonard Cohen. Care este explicaţia - aţi fost şi o admiratoare a lui?
S.V. (zîmbet larg): O, da! Am fost şi sînt o mare admiratoare a lui. În parte şi din cauza unui cîntec, Suzanne, care era foarte popular pe cînd eu aveam nouă ani. Pe unde mă duceam eram întrebată: "Cum te cheamă?" şi cînd spuneam "Suzanne", replica era întotdeauna "Aha, ca în cîntec?!". După cîţiva ani am ascultat cîntecul şi mi-a plăcut mult. Îmi plac foarte mult discurile lui. Şi sînt prietenă de ani de zile cu el, e o prietenie foarte interesantă şi amuzantă.

V.A.A.: Cum vă raportaţi la alte feluri de muzică folk?
S.V.: Depinde ce înţelegeţi prin "alte feluri de muzică folk". Îmi place folk-ul, dar îmi plac şi o mulţime de alte genuri. Îmi place orice gen de muzică, dacă am sentimentul că e autentică.

V.A.A.: În ce fel aveţi de gînd să vă schimbaţi stilul muzical?
S.V.: Deocamdată, accentul este pe chitară rece. În concertul de azi o să fim numai eu cu chitara şi basistul meu (Mike Visceglia). Cînd mai eram căsătorită cu Mitchell Froom făceam împreună tot felul de experimente cu tehnica, cu rezultate de care eram foarte mulţumiţi. Dar după despărţirea noastră de acum doi ani, simt nevoia să revin la chitară rece. Şi deocamdată mă ocup mai mult de cîntecele în sine, de versuri, de poezie şi de melodie, într-un fel mai direct.

V.A.A.: După cum se ştie, numele Vega nu e legat numai de dumneavoastră. E şi numele unui personaj faimos dintr-un film american. La Sao Paulo există un bloc-turn, "Vega Tower". Ştiţi care e originea numelui?
S.V.: Da, numele vine din Spania. Tatăl meu adoptiv e portorican, de la el am numele. Numele se trage de la cîmpia din jurul Granadei, un cîmp uriaş, de-acolo s-a încetăţenit acum sute de ani...

V.A.A.: Mai aveţi rude în Puerto Rico?
S.V.: Puerto Rico? Cei mai mulţi sînt în New York. Cei mai mulţi trăiesc în Queens (rîde). Dar e tatăl adoptiv. Tatăl meu natural e de fapt englez, irlandez şi spaniol.

V.A.A.: Scrieţi şi ficţiune - nuvele sau romane?
S.V.: Cartea conţine şi asta. Povestire, eseu şi ceva ficţiune. Am avut de gînd să scriu romane, dar n-am avut timp să încerc - cred că lucrul trebuie luat foarte în serios şi e nevoie de ani, nu poţi să scrii numai cînd doarme copilul.

(Cineva spune: "Ultima întrebare" - sfertul de ceas acordat de organizatori fusese deja depăşit cu zece minute.)

V.A.A.: Ce muzică ascultaţi în timpul liber?
S.V.: Mi-e jenă să spun că dimineaţa ascult Backstreet Boys (toată lumea rîde) fiindcă mă binedispun şi mă dau jos din pat, e absolut necesar, altfel aş mai sta. Pentru mine, cînd vreau să ascult muzică serios? Am început să ascult Nick Drake [6], îmi place foarte mult, l-am descoperit de curînd; îi ascult pe Lou Reed, Leonard Cohen; le ascult pe cîntăreţele care s-au lansat în ultima vreme, Beth Orton, P.J. Harvey - mi se par foarte interesante şi vreau să ştiu ce fac.

(Pe bandă s-au înregistrat apoi murmure în cel puţin douăsprezece limbi, fîşîitul semnăturilor pe discuri şi pe cărţi poştale, rîsete, autografe sonore pe reportofoanele cîtorva posturi de radio.)


[1] Tom's Diner (1982): primul cîntec de pe Solitude Standing; a devenit un fel de semnal de recunoaştere a cîntăreţei.

[2] Lou Reed: "naşul punk-ului american"; împreună cu John Cale, membru fondator al formaţiei Velvet Underground, pe care Andy Warhol avea să o "adopte". Din 1970 cîntă singur. Ultimul concert în componenţa originară, după o pauză de douăzeci de ani: 1993. Cîntecele lui, în răspărul preocupărilor şi manierelor epocii, reflectau mediul excentric şi dur al existenţei sale în Manhattan. În ultimii cincisprezece ani face o muzică ceva mai senină. Berlin (1973): al doilea album solo.

[3] Album solo din 1972.

[4] Producător şi muzician. A lucrat cu Geoffrey Oriema, The Fixx s.a.

[5] Născut în 1919, Pete Seeger e o somitate a muzicii folk; a dat concerte pînă de curînd. If I Had A Hammer cîntat de Peter Paul and Mary, Turn! Turn! Turn! cîntat de The Byrds, We Shall Overcome, Guantanamera îi aparţin. În anii '30, împreună cu Woody Guthrie printre alţii, înfiinţa The Almanac Singers, formaţie cu o contribuţie notorie la mişcarea sindicală - şi la istoria muzicii folk. Persecutat în anii "vînătorii de vrăjitoare". În anii '60 e unul dintre primii activişti ecologişti. Este unul dintre iniţiatorii Festivalului de la Newport.

[6] Nick Drake (1948-1974): cantautor britanic. A înregistrat trei albume între 1969 şi 1972. O voce care seamănă cu a lui Donovan, dar mai calmă şi mai caldă, texte melancolice pînă la o deznădejde bine temperată, în contrast cu acompaniamentul melodios şi deseori alert de chitară rece, uneori cu accente de pian, de flaut şi de voci. Excelent instrumentist, are cîteva piese fără voce, la fel de tensionate. Ins melancolic şi solitar, era cunoscut şi susţinut de un cerc restrîns - Fairport Convention, John Cale, cîţiva producători - dar succesul (inclusiv cel comercial) rămîne postum. Moare dintr-o supradoză de antidepresive pe care le folosea drept somnifer. Pe noptiera sa se afla un exemplar din Sisif...

---

Notă: Fundaţia Phoenix va organiza un concert Suzanne Vega la Sala Palatului din Bucureşti, pe 16 iulie 2009.