Regizorul grec Sotiris Hatzakis a adaptat un text folcloric, întîlnit, sub diverse variante, în întreg spaţiul balcanic, într-un spectacol ritualic ce reia în plus pasaje din Biblie, din poezia lui Federico García Lorca şi Troienele lui Euripide (tragedie pe care, din materialele de presă citire, toată lumea s-a încăpăţînat cu această ocazie s-o numească Troadele) şi reuneşte o echipă de actori din România, Grecia, Albania, Bulgaria şi Serbia, fiecare jucînd şi cîntînd în propria limbă. Cîntecul fratelui mort, în care partitura mamei e împărţită între Maia Morgenstern (în acelaşi timp, Călăuza / Povestitorul), o actriţă grecoaică şi una albaneză, a avut la începutul lunii mai 2009 două reprezentaţii la Teatrul Naţional din Bucureşti, turneu organizat de Fundaţia "Alexandros S. Onasis", în colaborare cu Fundaţia Culturală Greacă.
Cîntecul fratelui mort vorbeşte despre o mamă cu nouă fii şi o fiică, cerută în căsătorie departe de casă. Doar fratele ei Constantin e de acord cu nunta, şi-şi convinge mama şi fraţii să accepte, promiţînd că, la nevoie, se va întoarce din morţi pentru a-şi aduce sora înapoi. După măritişul fetei, fraţii ei mor, iar mama rămîne singură. Mama îl blestemă pe Constantin pentru că i-a trimis fiica departe şi a adus nenorocirea asupra familiei, Constantin se întoarce din mormînt şi-şi aduce sora acasă, pe care, însă, mama n-o mai recunoaşte şi o alungă.
Sincretismul muzical şi lingvistic al spectacolului e impresionant, efectul unui astfel de ritual scenic e tulburător pentru cel care priveşte şi ascultă, iar la prima vedere, mai ales că, la Bucureşti, doar puţinele bucăţi în româneşte ne-au fost accesibile, totul e inocent şi multicultural. Dar despre ce vorbeşte, de fapt, Balada (Cîntecul) fratelui mort? De fapt, despre o interdicţie socială - aceea a amestecului de sînge, al căsătoriei în afara comunităţii, în afara grupului. Măritîndu-se cu un străin, tînăra mireasă atrage blestemul asupra propriei familiei, iar mama îşi pierde toţi fiii. Omniprezenţa acestei teme (antropologice) în folclorul balcanic străvechi ne uneşte pe toţi, români, albanezi, greci, sîrbi, bulgari. Şi nu în bine. Gîndiţi-vă la un alt loc comun balcanic, tragedia Medeei: de ce nu-l poate lăsa pe Iason, întorcîndu-se, ea şi copiii ei, acasă? Din cauză că e vinovată de uciderea propriului tată nu e decît o parte a răspunsului, cealaltă parte e: pentru că s-a măritat şi a plecat cu un străin. Ca şi Areti (Voica în versiunea românească) din Cîntecul fratelui..., odată ce şi-a spurcat sîngele, ea nu mai aparţine locului de baştină.
Dragoljub Kunarac, unul dintre personajele Slavenkăi Drakulic din N-ar fi făcut rău nici unei muşte (Curtea Veche, 2008), crede şi el în puritatea sîngelui care curge prin venele unei comunităţi. Ca majoritatea celor care-au terorizat şi ucis oameni aparţinînd unei alte etnii, Kunarac nu e decît un om obişnuit, un chelner / taximetrist etc., un exemplar tipic al banalităţii răului (Hannah Arendt şi cartea ei despre Eichmann bîntuie scrisul Slavenkăi Drakulic) care, departe de casă şi printre membrii unui alt grup social, s-a dovedit perfect capabil să violeze şi să vîndă ca sclave sexuale tinere (unele minore) de origine musulmană, în regiunea Foca din Bosnia-Herţegovina. Fapte abominabile care, nu-i aşa?, se petrec numai în timpuri excepţionale şi sînt (oare?) ele însele excepţii de comportament uman. Dar grecii cuceritori ai Troiei ce fac cu văduvele şi copilele lăsate orfane de Priam, Hector şi ceilalţi? Despre ce altceva vorbeşte Troienele lui Euripide, din care Hatzakis foloseşte fragmente, dacă nu despre a face sclave sexuale din femeile celor pe care i-ai învins?
N-ar fi făcut rău nici unei muşte e o carte-portret, dedicată cîtorva dintre cei judecaţi la Haga pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi genocid împotriva musulmanilor bosniaci, a albanezilor, croaţilor şi sîrbilor (în egală măsură), în timpul războiului de dezmembrare a Iugoslaviei. Scriitoare şi jurnalistă croată cunoscută, Drakulic trasează conturul cîtorva dintre cei apăruţi (sau încă nu) dinaintea Curţii, de la tînărul Kunarac la celebrii Ratko Mladic, Radovan Karadzic şi Slobodan Milosevic, încercînd să înţeleagă mecanismul transformării unor oameni de rînd în asasini monstruoşi. Un demers în care se întîlneşte nu doar cu Hannah Arendt, ci şi cu Jan. T. Gross şi cărţile sale despre antisemitismul polonez - violenţa îndreptată contra conaţionalilor, a propriilor vecini evrei, în timpul şi după al Doilea Război Mondial -, găsind răspunsul în moştenirea istoriei falsificate de comunism şi în naţionalismul care, la fel ca temele folclorului balcanic, supravieţuieşte deceniilor şi discursurilor politice. Un întreg corpus de mituri şi legende, de tragedii clasice şi poeme populare vorbeşte despre puritatea / purificarea etnică drept condiţie a supravieţuirii de neam, iar balade precum Cîntecul fratelui mort nu sînt decît elaborarea în limbaj poetic a obsesiei grupului social închis.
În Balcani, temele tragediilor greceşti şi continuele referinţe la universul lor sînt de-a dreptul ineluctabile. Ratko Mladic, fost comandant al Armatei Republicii Srpska din Bosnia Herţegovina şi actual suspect de genocid dat în urmărire de Tribunalul Internaţional pentru Crimele de Război din fosta Iugoslavie de la Haga, e "citit" de Drakulic într-o astfel de cheie tragică: fiica lui, Anna, s-a sinucis, împuşcîndu-se cu unul dintre pistoalele lui Mladic - probabil, crede şi ficţionalizează autoarea, după ce a aflat despre faptele tatălui, într-o călătorie în Rusia. Spre deosebire de poliţia sîrbă şi procuratoarea Carla del Ponte, zeii chiar l-au ajuns din urmă pe Ratko Mladic. Să fie el Agamemnon sacrificînd-o pe Ifigenia pe altarul războiului?
Tribunalul pentru fosta Iugoslavie de la Haga îşi va încheia toate procesele anul acesta, iar apelurile trebuie soluţionate pînă la sfîrşitul lui 2010. Cartea Slavenkăi Drakulic se încheie cu un text despre viaţa deţinuţilor din închisoarea Scheveningen, acuzaţii acestui tribunal special: o coexistenţă panbalcanică, în care, în condiţii de confort inexistente în oricare altă puşcărie de pe faţa pămîntului, violatorii sîrbi ai femeilor bosniace împart masa cu musulmanii ucigaşi ai sîrbilor din Bosnia, iar croaţii militanţi cu arma-n mînă pentru puritatea etnică a ţării lor fraternizează cu fraţii de sînge (sîrb) ai celor pe care i-au trimis în anonime gropi comune. La Scheveningen, Iugoslavia încă există şi vorbeşte "limba noastră". La ce-a folosit războiul? La nimic. Singura realitate sînt cîntecele fraţilor morţi, aceste curente subterane ale spiritului balcanic, oricînd gata să transforme folclorul în argument al singularităţii, în armă aţintită contra vecinului. Constantin vine înapoi de pe tărîmul morţilor ca să-şi respecte cuvîntul dat - ce poate fi mai nobil decît asta? În realitate, el vine să pedepsească - pe sora lui, care şi-a trădat sîngele şi e sortită să nu mai aparţină niciunde. Iar pattern-ul funcţionează, balcanic, încă.