Tatarak, un nou film mare pentru Andrzej Wajda

După ce, în Katyn (film nominalizat la Oscar anul trecut), a abordat un subiect de mare interes naţional, dar şi personal (tatăl său fusese printre numeroşii ofiţeri polonezi ucişi de sovietici în masacrul din 1940), maestrul cinematografiei europene, Andrzej Wajda, revine pe marile ecrane (deocamdată din Polonia, de pe 24 aprilie 2009) cu o poveste la fel de personală, dar, în acelaşi timp, cu certe semnificaţii universale.

În mare, tot despre moarte este vorba şi în Tatarak, ba chiar despre dispariţia unui om care, de-a lungul vieţii, i-a fost la fel de apropiat regizorului ca propriul tată (Andrzej n-avea decît 14 ani la data tragicelor evenimente din pădurea Katyn): un vechi şi bun prieten, directorul de imagine Edward Klosinski, cu care a colaborat la multe titluri importante ale carierei sale, precum Ziemia obiecana / Pămîntul făgăduinţei (1975), Czlowiek z marmuru / Omul de marmură (1977), Panny z Wilka / Domnişoarele din Wilko (1979) sau Czlowiek z zelaza / Omul de fier (1981). Apreciatul operator polonez, care mai lucrase cu regizori importanţi - Krzysztof Kieslowski, Jerzy Stuhr, Krzysztof Zanussi, dar şi Lars von Trier (la Europa) -, s-a stins pe 5 ianuarie 2008, în braţele soţiei sale, actriţa Krystyna Janda - şi ea o bună prietenă şi veche colaboratoare a lui Wajda (a debutat în Omul de marmură, ocazie cu care l-a cunoscut pe Klosinski).

Totuşi, filmul, care a avut premiera mondială acesta în 2009 la Berlin - unde, prezentat în competiţie, a primit Premiul "Alfred Bauer", destinat filmelor inovatoare pentru a şaptea artă -, are, de fapt, un alt punct de origine. Tatarak (tradus în engleză Sweet Rush, titlul trimite la o plantă acvatică, cunoscută la noi sub multe denumiri, precum "obligeană", "buciumaş", "calamar", "cin-de-apă", "trestie mirositoare" şi chiar "tartarachi", şi utilizată în prepararea medicamentelor - are şi calităţi afrodiziace - sau a parfumurilor) este numele unei povestiri a cunoscutului prozator polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz, după scrierile căruia Wajda realizase deja trei filme: capodopera sa Brzezina / Pădurea de mesteceni (1970), Panny z Wilka şi Noaptea de iunie (2002). Veteranul cineast se gîndea de mult la o adaptare pentru ecran a acestei povestiri, însă fusese întîrziat de concizia textului, prea scurt pentru un lungmetraj, de unde nevoia de a amplifica cumva povestea. Atunci cînd a găsit, în sfîrşit, o modalitate de dezvoltare, graţie tinerei scriitoare poloneze Olga Tokarczuk, şi s-a decis să realizeze filmul, Wajda a aflat că actriţa sa principală, Krystyna Janda, nu poate participa la proiect, din pricina bolii grave a soţului ei. Aşa că filmările au început un an mai tîrziu, după moartea lui Klosinski (căruia îi este dedicat Tatarak). Cînd producţia se apropia de sfîrşit, actriţa i-a înmînat regizorului cîteva pagini confesive, în care ea descria ultimele zile de viaţă ale bărbatului iubit şi trăirile proprii legate de despărţire; paginile fuseseră scrise în serile de rememorare şi meditaţie pe care ea le-a petrecut singură, în camera de hotel, după filmări.

Cu acordul prietenei sale, Wajda a decis să utilizeze în Tatarak acest text emoţionant - citit, desigur, de însăşi Krystyna Janda. Aşa s-au născut unele dintre cele mai intense momente ale filmului, în care, prin "ochiul" camerei lui Pawel Edelman, care pare la fel de incapabilă să se mişte ca şi noi, o urmărim pe frumoasa actriţă (uneori doar din profil sau din spate), stingheră într-o încăpere străină, mobilată sumar şi luminată parcimonios, şi îi auzim monologul din off, vorbindu-ne despre boală şi moarte, dar şi despre iubirea conjugabilă, doar la timpul prezent.

Însă cea mai mare parte din film ne prezintă viziunea lui Wajda asupra prozei lui Iwaszkiewicz, în care Marta (interpretată de aceeaşi rafinată Krystyna Janda), soţia cultivată, de vîrstă mijlocie, a unui doctor provincial ce o iubeşte cu devoţiune, este atrasă irepresibil de tinereţea şi simplitatea lui Bogus (Pawel Szajda), deşi acesta are o iubită la oraş. Marta şi-a pierdut ambii fii în război (detaliu care ar putea explica parţial afecţiunea ei pentru junele Bogus) şi - lucru pe care soţul său are grijă să i-l ascundă - suferă de o boală terminală. Cei doi, fiecare fascinat de celălalt, îşi dau întîlniri "inocente" pe malul unui rîu, însă el are un final tragic: devine captiv al rădăcinilor subacvatice de "tartarachi" (pe care îl culegea pentru ea) şi se îneacă, înainte ca Marta să poată interveni.

Aceasta este povestea, destul de melodramatică în esenţă, care conferă noi dimensiuni filmului. Astfel, dragostea dintre Krystyna şi Edward este contrapusă iubirii imposibile/interzise dintre Marta şi Bogus, iar vitalitatea ireverenţioasă a tinereţii - cumpătării autoimpuse a maturităţii. Li se adaugă simbolul plantei ce dă titlul prozei şi al filmului, al cărei miros profund, observă Iwaszkiewicz, este cel al morţii.

Remarcabil în Tatarak este că aceste două planuri, "real" şi "ficţional", comunică şi se întrepătrund, căci Wajda introduce şi elemente autoreferenţiale, punîndu-şi şi mai apăsat amprenta pe film (el chiar apare, pentru cîteva clipe, în faţa camerei) şi, prin distanţare de melodrama iniţială, ajungînd la emoţia autentică, universală. La un moment dat, Krystyna Janda, extenuată şi traumatizată (monologurile amintite îi evidenţiază motivele), iese din rolul Martei şi, în filmul despre film, părăseşte platoul, îndreptîndu-se spre o "casă" care nu-i mai oferă protecţie. Desigur, este tot un rol, înscris în scenariu, însă acest nou moment puternic funcţionează şi impresionează. Un motiv în plus pentru care Krystyna Janda, foarte convingătoare în ambele ipostaze de pe ecran, ar fi meritat premiul pentru rol principal feminin la Berlin.

În ceea ce mă priveşte, Tatarak mi se pare un film mai emoţionant, mai onest şi mai profund decît Katyn, care păcătuia cînd prin academism, cînd prin artificialitate. Chiar dacă nu se va bucura de acelaşi succes ca predecesorul său (lucru, de altfel, explicabil: Katyn era aşteptat de poporul polonez de cîteva decenii), Tatarak este un nou film mare al lui Wajda, care dovedeşte că regizorul polonez mai are încă multe de spus în arta cinematografică.