Silviu Purcărete se prea poate să fie singurul regizor român capabil să facă un spectacol memorabil în absenţa actorilor. Care, deşi intră în scenă şi-şi rostesc replicile, nu ajung, propriu-zis, să existe teatral, astfel încît, dacă ultima montare a lui Purcărete, de la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi, rămîne un spectacol fascinant ca experiment - vizual -, asta li se datorează exclusiv regizorului şi scenografului Dragoş Buhagiar.
Ultima piesă a lui Luigi Pirandello, începută prin 1933 şi rămasă incompletă (actul III, Pirandello nu l-a scris niciodată - a murit în 1936, dar există un fel de reconstituire a fiului său, Stefano, căruia dramaturgul îi va fi povestit finalul; nici actul II nu e finalizat, doar actul I, publicat ca atare, sub titlul Fantasmele, e integral şi a făcut obiectul unor montări), Uriaşii munţilor se inspiră dintr-una - Furtuna şi Îngerul Osutăunu - dintre nuvelele volumului Novelle per un anno, incluzînd, prin tehnica (patentat pirandelliană) teatrului în teatru, fragmente şi referinţe la o altă lucrare dramaturgică a aceluiaşi autor, Povestea copilului schimbat.
Ideea centrală e întîlnirea dintre o trupă ciudată de teatru, ai cărei membri, ajunşi la faliment, se încăpăţînează să joace o piesă fără succes de public, şi un grup de inadaptaţi fellinieni, o comunitate în afara legii sociale, condusă de Vrăjitorul-Coltrone.
Uriaşii... a avut parte de o punere în scenă faimoasă - asupra căreia a revenit de trei ori în patru decenii - semnată de Giorgio Strehler, singura referinţă la aceasta fiind, în spectacolul de la Iaşi, utilizarea intensă a efectului de contre-jour [Nota 1], cu jocurile şi deformările lui de imagine (nu spun că e ceva ce doar Strehler foloseşte pe lumea asta teatrală, însă e prima dată cînd văd acest efect - şi mai mult, ca element fundamental -, ca şi ciclorama adiacentă, exploatînd umbra, într-o producţie a lui Purcărete). Căci dacă, după cum vădeşte înregistrarea versiunii din 1994, Strehler preferă un decor constructivist şi joacă partida teatralităţii în tehnicile de interpretare ale actorilor, Purcărete alege să vorbească despre miraculosul teatrului mizînd pe însăşi magia lui, pe iluzia scenică.
Întreaga scenografie e făcută "din existent", din elemente de decor şi costume (cu o parte din ele e acoperită podeaua) din depozitul teatrului, recondiţionate de Buhagiar. Rochii, pantaloni, jiletci, halate purtînd greutatea trecutelor roluri, dulapuri şi lăzi de turneu, scaune de sală tapiţate în catifea roşie - toate, în lumina înşelătoare, ambiguă, de contre-jour, în care defectele, rosăturile, prajul, trecerea distructivă a timpului e cu totul estompată. Contre-jour-ul - fratele bun al clarobscurului din pictură - trimite elementele de iluzionism în plin tărîm al misterului: luminiţele zboară dintr-o palmă în alta, iar mecanismul se pierde în penumbră, lumina neagră [Nota 2] dă o aură de stafie măştii vorbitoare din cutie, maşina de cusut se porneşte singură, iar silueta umană şi vie (Radu Ghilaş) spînzurată din dulapul de turneu pare cu adevărat a atîrna de un ştreang. De fapt, Purcărete foloseşte strategii explicite de circ (fiindcă acesta e domeniul căruia îi aparţine tot acest iluzionism, ca şi panoplia fiinţelor diforme ori cu viziuni supranaturale), întreţinînd toată această ambiguitate magică a lui "ce este" şi "ce pare" inclusiv în dimensiunea sunetului, amplificat şi distorsionat digital (mai ales prin ecou). Actorii înşişi au fost în mod vădit aleşi în funcţie de aspectul fizic, iar în trupa Păpuşilor/Arătărilor corpurile interpreţilor - care poartă măşti lipsite de expresie şi mişcă, ritualic-hipnotic, "mosorele" (jucărie populară improvizată dintr-un nasture pe un fir de aţă) - sînt distorsionate prin costum; problema e că acest fizic trebuie şi jucat, nu poate funcţiona exclusiv prin sine însuşi, aşa cum face Livia Iorga - Contesa, spiritul magic-tutelar al trupei de actori, care, din păcate, nu e pe scenă decît frumoasă. Puşa Darie (Sgricia) şi Anne-Marie Chertic (Mara-Mara), ca şi Constantin Puşcaşu (Contele) şi, uneori, Sergiu Tudose (Coltrone) sînt singurii care ştiu să se joace folosindu-şi performativ datele constitutive (trup şi voce).
Finalul inexistent nu-şi găseşte nici la Purcărete o soluţie convingătoare: o plasmă se ridică dintr-un maldăr de boarfe, lăsîndu-l pe directorul teatrului, regizorul Cristian Hadji-Culea, să spună, în variantă video, feluritele continuări posibile, în timp ce peste birou şi peste el însuşi se prăvălesc molozul şi zidurile pe de-a-ntregul (aluzie la Sala Mare a Naţionalului, aflată într-o veşnică reconstrucţie). Altminteri, totul nu e decît iluzie: a unei piese cu cap şi coadă, a actorilor care-ar fi putut să fie, a răspunsului la întrebarea "la ce foloseşte teatrul". Şi a cît de mult poţi să faci cu foarte puţin.
Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri", Iaşi
Uriaşii munţilor de Luigi Pirandello
Traducere de Florian Potra
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Cu: Livia Iorga, Constantin Puşcaşu, Haruna Condurache, Călin Chirilă, Radu Ghilaş, Florin Mircea, Dionisie Vitcu, Petru Ciubotaru, Sergiu Tudose, Doru Aftanasiu, Liviu Manoliu, Puşa Darie, Irina Răduţu Codreanu, Anne Marie Chertic, Diana Chirilă, Brânduşa Aciobăniţei, Petronela Grigorescu, Tatiana Ionesi, Oana Sandu, Catinca Tudose, Daniel Busuioc, Dumitru Năstruşnicu, Gelu Zaharia
[Nota 1] Contre-jour e un termen împrumutat din fotografie, care presupune iluminarea din spate - în direcţie, de regulă, orizontală - a subiectului (în teatru, eclerajul din scenă înspre sală, "prin" decor şi actori); efectul vizual maschează detaliile, accentuează contrastul lumină-întuneric, marchează liniile şi contururile, decupînd siluetele de fundal.
[Nota 2] Lumină ultravioletă cu efect fluorescent asupra anumitor materiale şi substanţe.