Îmi aduc aminte de tabăra de la Blăjoaia unde am simţit prima dată şi parcă cel mai tare necesitatea/obligaţia acelor vremuri de a fi rocker sau depeşar. Nu eram nici una, nici alta, ambele tipuri de muzică mi se păreau plicticoase şi debile. Aveam un văr în clasă cu mine, care mă tortura cu Megadeth şi Slayer de cîte ori treceam pe la el şi încercam cu stoicism să prind şpilul muzicii, pentru că mi se părea că, dacă vreodată, dintr-un accident, aş avea înclinaţie spre una din cele două, ar fi mai degrabă metalul, decît ciudăţeniile pe care le cîntau frezaţii bob de la Depeche. Metallica era OK, deşi "Nothing Else Matters" făcea parte din lunga serie de blues-uri, împreună cu "November Rain" a lui Guns'n'Roses, la care trebuia să ai mare grijă cu cine te arunci să dansezi, că dura o veşnicie. Spun toate astea ca să se ştie de la început în ce calitate de nespecialistă descriu cel mai mare festival de rock din Europa.
Am urcat în maşină către "Rock am Ring" mai mult dintr-un soi de inerţie călătorească a lunii mai 2009 şi pentru că m-am gîndit că trei zile n-o să mor. Ideea de 80 de mii de oameni în acelaşi loc, la dracu' cu coarne în Germania, sincer, nu mă încînta prea tare, de fapt, mă obosea numai gîndul. Am plecat cu maşina burduşită de corturi, saci de dormit, scaune pliante, lămpi de gătit şi alte artefacte, plus noi, patru eşuaţi ai genului. Eu am beneficiat şi de cel mai inconfortabil loc; am stat la coadă cinci ore să intrăm într-un camping, iar trei dintre noi am avut hipnotic în faţa ochilor apţibildul cu Grossewinkleman de pe autoturismul din faţă. După cîteva beri şi ture în jurul maşinii noastre şi ale celorlalte, am adormit şi m-am trezit direct pe post de santinelă la încărcătura din maşină, aruncată în viteză într-un şant din apropierea intrării în camping. Unul dintre noi parca maşina iar ceilalţi doi s-au dus să ridice corturile. Eu, care eram mai adormită, am rămas să fac faţă tuturor ciudaţilor care treceau pe drum şi să protejez comoara mobiliară a micii noastre comunităţi. A fost chiar haios, trecătorii erau uimiţi cînd le ziceam că sînt din România, n-a fost unul să nu mă întrebe cum de am venit atîta amar de drum special pentru festival. Nici chiar aşa, să nu exagerăm - venisem din ţara vecină şi prietenă, cîteva ore cu maşina.
Pipi management la Nurburgring
Vineri, concertele au început la ora două. Am ajuns şi noi cu greu pe la 5 jumătate, că pe la două abia ne treziserăm; în secunda în care ne-am găsit un loc lîngă scena principală, în plin The Hives - suedezii pe care i-am văzut ulterior în repetate rînduri -, a început să toarne. O vreme a fost bine, după care n-a mai fost. The Hives, în schimb, au fost foarte energici şi s-au descurcat bine. După ce i-am ascultat un pic, am luat-o la goană spre Suzuki Alternastage unde se desfăşura cu graţie Gogol Bordello. I-am ratat la Bucureşti cu o zi, aşa că m-am bucurat tare să-i văd la RaR. M-am chinuit ceva să ajung pînă la scenă, aşa că am prins doar sfîrşitul. Solistul, pe numele lui absolut neaşteptat Eugene Hütz, era îmbrăcat într-un slip galben şi o pălărie de paie. Şi era absolut spectaculos. Nu mi s-a părut că sună a Sex Pistols cum ziceau cronicile... mai ales că ei se declară gypsy punk şi zic că "I traveled the world looking for information (...) I stay rock'and'roll". Cred că apartenenţa la un gen e prea puţin importantă pînă la urmă.
La sfîrşitul prestaţiei, am luat-o la picior împreună cu puhoiul către Centralstage să-mi recuperez prietenii. Sau, mai bine zis, să mă recupereze ei pe mine. Am avut cîteva atacuri de panică că nu-i găseam, iar mobilele deveniseră inutile la densitatea de populaţie de lîngă scenă, dar pînă la urmă am văzut geaca roşie a celui mai înalt dintre noi şi m-am liniştit. Mi-am jurat că nu mă mai mişc de lîngă ei, cu sau fără Gogol Bordello. Ploaia nu se oprise nici măcar o secundă şi mă felicitam că am trecut pe la toaletă, înainte să mă avînt în mulţime.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le înveţi cînd convieţuieşti cu 80 de mii de oameni este "pipi management"-ul. De obicei, te duci la toaletă cînd simţi că ai nevoie şi, fiind festival şi bere multă, asta se întîmplă destul de des. Singura problemă era că la cozile interminabile care se formau, aşteptarea semnalelor şi a presiunii vezicii nu era o opţiune, pentru că asta ar fi însemnat să faci pe tine aşteptînd. La ploaia care cădea nu prea mai conta, pînă la urmă te puteai chiar încălzi, şi totuşi... Pînă la sfîrşitul festivalului, după ce era să fiu luată la bătaie de vreo două ori că m-am băgat în faţă ca o adevărată balcanică pentru că efectiv făceam pe mine (da, ştiu, şi ceilalţi!), reuşisem să previzionez şi să gestionez foarte bine această activitate, plus că descoperisem nişte toalete auxiliare şi ascunse de-a lungul pistei de Formula 1. Nurburg, locul unde se desfăşoară acest festival, deţine o imensă pistă de Formula 1, cu toate facilităţile necesare, pe numele ei Nurburgring. Ideea de a o recicla în evenimente culturale mi s-a părut genială. Loc este, slavă Domnului - o sumedenie de campinguri pentru toate literele alfabetului, iar scenele sînt plasate de-a lungul pistei, astfel încît nu se riscă aglomerări şi gîtuiri stupide.
Pe cînd m-am regăsit cu prietenii mei, tocmai au început să cînte Muse care au fost, cel puţin pentru noi, surpriza cea mai plăcută a festivalului. Au fost extraordinari. Cu o prezenţă scenică incredibilă pentru vremea de afară, cu un melanj de cîntece mai vechi şi mai noi, atît pentru mine, care îi cunoşteam destul de puţin, cît şi pentru fanii lor britanici, complet fanatici. Dacă aveţi ocazia să-i revedeţi (au fost déjà la Bucureşti) pe simpaticii din Glastonbury, eu zic să n-o rataţi.
Sub ploaia îndesită, au continuat primii din lista marilor vedete ale festivalului, Linkin Park. La ora respectivă, eram deja amorţiţi de bere şi de ploaie, băiatul cu rezervorul de bere în spate trecea din ce în ce mai des şi împărţea jeturi în stînga şi-n dreapta, direct în paharele de plastic anti-accident. Linkin Park au fost exact aşa cum îi ştiam de la televizor, numai buni de cîntat împreună cu ei cît te ţineau baierele, cu melodiile lor simpluţe şi uşor patetice, de liceeni americani loviţi, dar mi-au plăcut. Ne-am mutat repede pe Alternastage, am mai prins un pic din Arctic Monkeys şi pe urmă The White Stripes în toată splendoarea lor. Am să vorbesc puţin de a treia scenă, Coca-Cola Soundwave Club Tent, care - aşa cum îi spune şi numele - era un cort unde accesul era limitat în funcţie de umplere. Şi deci enervant. Am ajuns la cort absolut îngheţată şi epuizată şi aveam impresia că mi-e udă pînă şi şira spinării pe interior.
Diferenţe culturale pe ritmuri hard-rock
Sîmbătă am avut două obiective în viaţă, pardon, trei. Un duş, Kaiser Chiefs ("We are the nu-ştiu-ce, we read the papers every day") şi The Smashing Pumpkins. Primii au fost minunaţi, în faţa unui public care nu-mi dau seama dacă îi iubea pe băieţii din Leeds pentru rezonanţa numelui sau pentru tămbălăul fonic delicios pe care îl făceau. Recunosc că între ei şi "Dovleci" ne-am ocupat şi noi cu alimentarea personală. Diversele chioşculeţe mai mult sau mai puţin slow-food ofereau o gamă destul de largă şi aparent inepuizabilă de alimente. Cum naiba or fi reuşit să hrănească toată mulţimea aia de oameni, nu-mi dau seama. În timp ce mîncam, îi vedeam pe ecranele imense pe Mando Diao care sunau şi ei binişor.
Ne-am retras o vreme în băruleţul brazilian, care era o insulă de meli-melo între atîta rock, cu rol de pîine sau de apă pentru degustătorii de vin şi cu nişte mojitos şi cube libre à la Germania, adică alcool peste alcool, un strop de Cola, jumătate de cub de gheaţă şi o frunză de mentă. Splendid. Atmosfera festivalului a fost relaxată şi jovială. Berea nemţească e multă şi ieftină, iar frica mea de lanţuri şi pantaloni de piele a fost absolut nejustificată. Publicul german era majoritar, dar am întîlnit şi o mulţime de alte diferite soiuri. Cel mai tare m-au impresionat campingurile cu echipamentele şi accesoriile respective. Am avut senzaţia de Portiţa sau de 2 Mai, oameni cu scaune pliante şi case pe roţi, dotate cu generatoare care produceau muzică, încălzeau apă şi aspirau în acelaşi timp. Grătare, concursuri de bere şi karaoke. M-a tulburat puţin principiul concursurilor lor - în general, la noi ideea e să-l faci pe celălalt să bea cît mai mult. Aici concursurile se bazau pe cicălirea adversarului încercînd să-i îngreunezi accesul la alcool. În sfîrşit, diferenţe culturale.
Înapoi spre lumea civilizată
Ne-am aşezat din timp cît de aproape am putut de scenă, pregătiţi să intrăm în atmosferă şi să vedem un grup mare ca Smashing Pumpkins, aşa cum se cade. Ei bine, la pomul lăudat... era să adorm. Nici o interacţiune cu publicul, aroganţi, iar ultimele lor melodii n-au nici o treabă cu ideea de live. Aveam impresia că aştept metroul sau că sînt la un concert de-al lui Jean Michel Jarre. Deziluzie totală. Din care doar Slayer de pe scena Suzuki au reuşit să mă scoată. Absolut fabuloşi. Exact aşa cum îi ţineam minte din copilărie, nu s-au schimbat un milimetru. Vederea era mult mai bună pentru că scena era în pantă. Am dansat rock pe absolut toate cîntecele lor, pe care acum, după atîţia ani, cumva le-am înţeles. M-a pufnit rîsul cînd unul dintre ei a anunţat că urmează o piesă romantică, dar au început să zdrăngăne ca nebunii, cu bărbile lor înnodate şi blugii strîmţi. Am uitat să precizez că sîmbătă n-a mai plouat. Deloc. Altfel cred că aş fi tolerat mult mai greu prestaţia deplorabilă a Dovlecilor. Duminică n-am văzut mare lucru pentru că aveam la 6 ultimul autobuz spre Koblentz şi spre lumea civilizată, luni dimineaţă trebuind să fiu la datorie. N-a fost deloc mai uşor sau mai rapid decît cu maşina. Am auzit puţin din Good Charlotte în timp ce aşteptam la punctul de informaţii să văd exact ce trenuri am. Îmi pare tare rău că i-am ratat pe Scissor Sisters şi pe Korn, se pare că au fost foarte pe fază. La fel ca inegalabilii Megadeth.