Prezent pe multe scene ale lumii, dramaturgul suedez Lars Norén, născut la Stockholm în 1944, a ajuns să fie jucat la Satu Mare în regia artistică a lui Ovidiu Caiţa. Demoni este o dramă a "crizei de intimitate", o analiză acerbă a relaţiei de cuplu cu toate consecinţele ce decurg din introspecţia "fără bariere" a psihologiilor posedate de "demoni" mai mult sau mai puţin vizibili. În spectacolul sătmărean, aceştia îmbracă forma unor inşi obişnuiţi din zilele noastre, care dau târcoale pe la casele oamenilor, incitând la patimi, răzvrătiri, nevroze. Pot fi aceştia îndepărtaţi, alungaţi? Nu, pentru că ei s-au cuibărit în noi definitiv şi lucrează continuu, demolând cu furie principiile de convieţuire şi tabu-urile răsuflate.
Pentru eseistul Björn Apelkvist, Norén este "un exorcist de negativitate" asemeni lui Cioran care taie în carne vie ca un chirurg denunţând racilele din societatea actuală. Dramaturgul suedez este adeptul dramei absurde moderne, aşa încât vom întâlni în Demoni puţin Beckett, puţin Ionescu şi mai mult Strindberg. Lupa singurătăţii în doi, a izolării conjuncturale pune în evidenţă viruşii care ameninţă să distrugă din temelii relaţia dintre Catarina şi Tomas, doi tineri căsătoriţi luaţi în stăpânire de stihiile lipsei de comunicare. Este aceeaşi lupă simbolică îndreptată spre cuplul din Cui i-e frică de Virginia Woolf? a lui Edward Albee. Singurătatea naşte monştri? S-ar putea spune şi asta. Catarina şi Tomas aşteaptă de 14 zile să-i sune cineva la telefon. Pentru că nu se întâmplă, consimt să-i hărţuiască pe vecinii de deasupra lor, invitaţi la sporovăială. Petrecerea eşuează. Disensiunile îşi arată colţii perfizi la tot pasul. În Demoni tensiunea explodează mai vijelios decât în piesa lui Albee, subliniată, în parte, şi prin limbajul coborât la stadiul licenţios. Personajele se persiflează reciproc: "Eşti un caz clinic până în c..." sau Franc vorbeşte despre faptul că a plecat "de la o slujbă de căcat la altă slujbă de căcat". Aşadar avem un spectacol nonconformist în toată puterea cuvântului.
"Împrumutată" de la Teatrul Naţional din Cluj, Ramona Dumitrean construieşte un personaj dificil, situat ca mod de trăire între răsfăţul senzualităţii şi răzvrătire faţă de un destin anost, lipsit de satisfacţii spectaculoase. Jocul actriţei clujene înscrie personajul în zona unor nebulozităţi feminine vecine cu nevroza şi criza de comunicare. Plin de contradicţii majore apare Toma, conturat scenic de Ciprian Vultur. Jocul lui dinamic impune un ritm susţinut de la începutul până la sfârşitul spectacolului. Şirul de contradicţii se deplasează de la un personaj la altul. Nu importă cine spune "Când mă simt bine, întotdeauna mă simt prost", deoarece toţi se recunosc în astfel de stări confuze.
În montarea lui Ovidiu Caiţa s-a produs o revelaţie actoricească, demnă de a fi consemnată ca atare. Ea se numeşte Diana Turtureanu. Calităţile ei interpretative, vocale, scenice au lăsat o excelentă impresie, fiind folosite adecvat pentru a da viaţă unui personaj complexat, inhibat în relaţia cu ceilalţi. O contribuţie nu lipsită de secvenţe comice aduce în ansamblul spectacolului Dorin C. Zachei în Frank. Complementară, deşi mai mult figurativă, evoluţia Dorinei Nemeş şi Ionuţ Oprea. Decorul lui Cristian Gătina - cuminte, neostentativ în funcţionalitatea lui.
Hamlet are plăcerea diabolică de a se juca pentru a afla adevăruri esenţiale despre viaţă. E un joc disperat, dureros, tragic, macabru aproape. Ramele între care îşi vâră capul omniprezentul Sorin Miron sunt tot atâtea ipostazieri ale luptei cu propria-i imagine. Hamlet desenează caricaturi, se pregăteşte pentru marea scenă a omorului, scena teatrului în teatru este astfel extinsă pentru a empatiza mai bine cu personajul. Agitat şi în aparenţă haotic, hipersensibil şi ironic, Hamlet-ul lui Sorin Miron se înscrie cu frenezie lucidă pe linia personajului care vrea să facă ordine în lumea asta ca "o grădină ce creşte neplivită". El are crampe la stomac, puseuri epileptice, vorbeşte cu cenuşa tatălui său din urnă ca şi cum ar sta cu o halbă de bere în faţă (ceea ce nu-l face mai puţin patetic, dimpotrivă), coboară pe o coardă de la balcon atunci când se consideră stăpân peste lumea ţinută sub control de disperarea lui. Pe toate acestea le face, într-un joc halucinant, grav-batjocoritor, Sorin Miron, "împrumutat" şi el de la Teatrul din Baia Mare. O evoluţie sticloasă, rece şi incandescentă în acelaşi timp, ca o săgeată şfichiuitoare ce ţi se împlântă în inimă.
Spectacolul beneficiază de rezoluţii axate pe forţa conotativă a vizualului, nenumărate, inspirate în marea lor majoritate. Duhul tatălui lui Hamlet, îmbrăcat în armură, iese dintr-o trapă a scenei, chiar sub nasul spectatorilor, anulând misterul în favoarea pregnanţei momentului. În tulburarea psihică a eroului, stafia pare a fi Ofelia îmbrăcată astfel, dar nu ea este strigoiul. Confuzia persistă ca mijloc de împresurare a gândurilor eroului cu chipurile celor două fiinţe idolatrizate, legate vizionar, simbolic peste graniţa dintre cele două lumi. Diana Turtureanu (din nou foarte bună) creează o Ofelie turburătoare, ajutată de un tremolo bine dozat în momentele de profund dramatism şi totală cădere psihică a personajului, mai ales când apare fumând, cu un ciocan alb în mână bătând toaca (altă replică îmbrăcată vizual şi acustic). Prin contrast, ciocanul roşu e purtat de Gertrude (regina). Ea are mâna pătată cu sânge şi obrazul mânjit de urmele păcatului făptuit. Interpretarea Danei Moisuc este mai mult sobră, ea menţine personajul într-o austeritate rece, ferindu-se de tuşa comună cu alunecări în caricatural, prezentă chiar şi în Hamlet-ul lui Vlad Mugur. La fel de sobră a fost evoluţia în scaunul cu rotile a lui Gabriel Duţu în Claudius (regele fratricid). Gelu Badea n-a supralicitat în cazul lor, preferând doar să-l zidească pe rege într-un complicat sistem de rame, înălţat ca o formă de penitenţă primită din partea unei instanţe supreme. Carol Erdös este un Polonius grav şi patetic, contrastând cu a doua încredinţare în rolul Groparului 2, unde atinge macabrul. O dimensiune surprinzătoare, cu extindere spre hilar, găseşte Radu Botar pentru Gropar 1. Costumele Klarei Labancz au în vedere simplitatea, apartenenţa la un grup al învăţăceilor, evidenţierea caracterologică. Hamlet-ul lui Gelu Badea ne demonstrează, cu ingeniozitate, cu un firesc ieşit din comun uneori, cât de multe se pot construi pe osatura arhicunoscutului text clasic.
Mai puţin spectaculos, dar abil în manevrarea ideilor extrase din romanul lui Octavian Paler Viaţa pe un peron se dovedeşte Carol Erdös în spectacolul Doamne, apără-mă de mine însumi. Emoţionantă reîntâlnirea cu proza confesiv-aforistică a scepticului născut în Lisa făgărăşeană, emoţionantă întâlnirea cu doi actori exemplari, de sensibilitatea lui Carol Erdös şi Daniela Oros.
