În 21 Grams, experimentul are din nou un scop "moral", nu e făcut numai de amorul artei. Gonzalez Inarritu nu desfăşoară filmul de la coadă la cap (ca în Irréversible, de Gaspard Noé, sau cum făcea mai devreme decît acesta Christopher Nolan în Memento), ci rupe istoriile celor trei eroi în bucăţele mici pe care le asamblează amestecat. Filmul ajunge la jumătate cînd se reia secvenţa din deschidere, dîndu-ţi senzaţia că şi-ar putea muşca coada. De ce Gonzalez Inarritu şi meşterul scenarist Guillermo Arriaga şi-au dat atîta bătaie de cap? Evident, nu pentru a face pe şmecherii. Prin felul în care e asamblat, filmul pune mereu accentul pe toate personajele, făcîndu-te să le suspectezi pe toate de bună- şi de rea-credinţă în acelaşi timp sau, cum spune Jack (Benicio Del Toro), că păcătuiesc şi plătesc pentru vini mai mult sau mai puţin reale. Desfăcînd şi netezind firul, poveştile sunt clare şi aproape inexpresive. Un fost recidivist recuperat în turma Domnului calcă mortal cu maşina un bărbat şi fetiţele acestuia. Înainte de a muri la spital, inima bărbatului e transplantată unui alt bărbat, păstrîndu-se secretul celor două identităţi. Dar, odată refăcut, bărbatul face săpături şi o descoperă pe văduva salvatorului, de care se îndrăgosteşte, dar pentru a cărei fericire, mai mult, se simte responsabil. Pînă într-acolo încît acceptă să răzbune moartea celor trei (şi resurecţia lui) ucigîndu-l pe şofer. Cercul se închide cum nu ne-am aştepta. Din nou la spital, din nou în anticamera morţii.
Gonzalez Inarritu îşi permite, datorită scenariului, să te facă în permanenţă să suspectezi cel puţin două versiuni pentru o aceeaşi situaţie, dar şi să bănuieşti un dublu sens al derulării evenimentelor.
Şi ceea ce stilistic îţi ia ochii te ademeneşte şi să fii atent cu eroii. Nici unul nu pare vinovat cu totul, dar nici absolvit cu totul prin suferinţa lui. De fapt, toată lumea suferă - şi cel care a dat peste oameni şi a lăsat o fetiţă să moară, şi familia acestuia, şi biata femeie căreia i-a murit toată familia. Există în permanenţă două feţe ale aceluiaşi lucru şi moartea cheamă viaţa. Şi invers. Acest joc, probabil, l-a împins pe scenarist să amestece piesele şi să ne dea pe undeva şi senzaţia că posibilităţile de combinare sunt mai multe.
Cînd filmează aceste piese, regizorul o face într-o lumină crudă, cît mai naturală. La fel cum eroii fac dragoste în lumina albă a dimineţii, cînd corpul pare lipsit de erotism, şi momentul dramatic în care aceeaşi femeie aflase la spital de moartea întregii familii (nici nu-şi imaginase că accidentul e atît de grav) e tratat în durata lui naturală şi la modul cît mai natural cu putinţă. Naomi Watts trece de la perplexitate la şuvoiul de lacrimi şi la urlete. Regizorul ne înţelege însă reacţiile şi, cînd derulează timpul înapoi şi ajunge la secvenţa accidentului, face cam ce făcea în filmuleţul despre 11 septembrie. Opreşte aparatul pe un băiat care tunde iarba şi aparatul încremeneşte pe acesta. După două minute, trece rapid o maşină (pe care o recunoaştem), iar după alt minut se aude bufnitura. Dar nu vedem nimic. Suntem cruţaţi.
Moartea e milimetric flancată de viaţă (diferenţa e probabil în cele 21 de grame). Nu ar fi valabil nici că viaţa merge înainte după moartea cuiva drag, dar nici contrariul - pare să conchidă filmul, care se termină într-o notă mai puţin reuşită, cu nişte interogaţii retorice şi subţiri exclamaţii pe marginea celor 21 de grame. Puţin faţă de tăietura pe viu din rest, unde oamenii plăteau fie de dinainte pentru vini ulterioare, fie pentru vini imaginare (ca nişte sfinţi - vezi sărmanul şofer recidivist), fie încercau zadarnic să scape de moarte. Fatalitatea pluteşte peste aceste jocuri înlănţuite ale destinului şi naratologiei.