Au venit cam tîrziu. Şi unii, şi ceilalţi. Şi nu prea erau ei. Nici americanii eliberatori, nici cei de la Floyd.
Bucureşti, început de iunie 2009. Amfiteatru, aer liber, în vecinătate o nuntă. Public nu foarte numeros, undeva la pînă în 3.000 de suflete. Feţe senine, cealaltă faţă a României. Mai tineri şi mai puţin tineri. Tineri, cine ascultă muzică rock e tînăr, am decretat! Majoritatea covîrşitoare, dependenţi. Dependenţi istorici şi de dată recentă. Dependenţi de un anume tip de muzică, o boală inofensivă, dar incurabilă. Prezenţi acolo să vadă şi să audă The Spirit of Pink Floyd, o trupă care cîntă în exclusivitate muzica Pink Floyd. Alcătuită din foşti membri ai Off the Wall, un alt tribute-band al unicatelor Gilmour, Waters, Wright şi Mason. Şi Syd Barret. Neapărat. Pe front-page-ul siteului The Spirit of Pink Floyd scrie aşa: "unite to create the best of british Pink Floyd". Cei mai buni imitatori britanici de Pink Floyd. Să nu fim răi! Cei mai buni reproducători de Pink Floyd. Cei mai buni interpreţi de Pink Floyd. Asta anunţau şi asta pretindeau că sînt.
Concertul nu a fost rău. Ca o cafea bună, aromată, dar fără cofeină. Ca de obicei în Românica, sonorizarea mediocră. Oamenii de pe scenă s-au străduit, au ţopăit, au cîntat preţ de vreo două ore. Oamenii din faţa scenei au cîntat şi ei, au aplaudat şi au participat cu emoţie la întîlnirea cu o proiecţie a visului lor de o viaţă. S-a trecut prin tot repertoriul Floyd şi prin toate epocile. De la Echoes la Time, de la Wish you were here la Another brick in the wall. Coming back to life şi Pigs. Shine on you crazy diamond, Money. Unele mai bine, altele mai rău. Surprizele plăcute au fost Stella Fairhead, chitară armonie, chitară rece şi voce, şi bateristul Dave Cotrell. Rick Benbow la clape, basistul Neil Fairclogh şi chitaristul solo Nick Radcliffe au evoluat decent spre bine, ceea ce, ţinînd cont de dificultatea unor pasaje instrumentale (despre care unii îşi închipuie în mod fundamental greşit că ar fi accesibile oricărui terchea-berchea), nu e puţin lucru. Solistul vocal Andy Gibson a făcut notă stridentă cîteodată, iar asta nu pentru că nu avea voce, avea, slavă Cerului!, dar pentru că dădea impresia că nu prea înţelege cu adevărat ce cîntă. Cam zbînţuit şi cam discar pe alocuri, încălţat cu pantofi suficient de ciocaţi, tipul şi-a făcut treaba în cele din urmă, asigurînd totodată şi antrenul spectacolului împreună cu Ben Appleby, sax, percuţie şi voce.
O cunoştinţă mi-a atras atenţia înainte de concert, atunci cînd îmi exprimam rezervele: "Nu e Floyd, e totuşi un surogat". Bine, bine, mi-a zis stimata doamnă, dar nici Mozart nu îşi mai cîntă lucrările de secole, se ocupă alţii şi le iese foarte bine. Corect, dar sînt interpreţi şi dirijori cu cea mai înaltă calificare. Artişti. Iar observaţia funcţionează şi pe cazul nostru. Pink Floyd în variantă Dream Theater sau Anathema sună formidabil. Nici nu e foarte greu de priceput. Grupuri celebre, cu o identitate aparte şi cu o operă proprie, se apleacă din cînd în cînd asupra clasicilor. Cu respect şi cu valoarea demonstrată deja. Dacă ascultaţi Dark side of the moon în viziune DT, veţi înţelege. La fel, intraţi pe youtube, asta dacă nu aveţi CD-urile, şi vedeţi cum sună Comfortably numb cîntată de Vincent şi Danny Cavanagh de la Anathema. Mai mult, ascultaţi-le albumele de după '95-'96, veţi identifica acolo piese care vin din filonul Pink Floyd. Nu plagiate, ci veritabile omagii aduse lui David, Roger, Rick, Nick şi Syd.
The Spirit of Pink Floyd este în noi. În noi, ăştia mulţi-puţini care am căpătat forma de dependenţă indusă de muzica lor. Ne tratăm tot cu muzică, sîntem paşnici, ştim că nu ne vom vindeca niciodată, iar asta ne determină să ne simţim suspect de bine. Aşteptăm noi membri în club, pentru că frumuseţea muzicii este pentru toată lumea care are urechi să audă şi suflet să simtă.