Actor, în prezent, al Teatrului Odeon, Marius Stănescu (absolvent, în 1993, al UNATC Bucureşti, clasa profesorului Alexandru Repan) este una dintre prezenţele cele mai cunoscute în teatrul contemporan. Printre rolurile care l-au consacrat, trebuie amintite: Mircea Aldea din Gaiţele (2002) de Alexandru Kiriţescu, regia Alexandru Dabija, Santiago din Alchimistul (2002) de Paolo Coelho, regia Anca Maria Colţeanu, Lord Henry Wotton din Portretul lui Dorian Gray (2004) de Oscar Wilde, regia Dragoş Galgoţiu, Romeo Daddi din Nu se ştie cum (2005) de Luigi Pirandello, în regia lui László Bócsardi. Rolul din Hamletmachine i-a adus şi confirmarea UNITER, care i-a acordat Premiul pentru Cel mai bun actor în rol principal, în 2007. În stagiunea prezentă îl regăsim pe Marius Stănescu în rolul unui Hamlet shakespearian, în piesa montată de László Bócsardi la Teatrul Metropolis.
Silvia Dumitrache: Succesul pe care l-ai avut în 2007 cu interpretarea din Hamletmachine, în regia lui Dragoş Galgoţiu, după piesa lui Müller, a trimis inevitabil la întrebarea "pe cînd un Hamlet original pentru Marius Stănescu?". Iată că acum montarea lui Bocsárdi, de la Teatrul Metropolis, ţi-a oferit această ocazie. Cum ai resimţit trecerea de la Hamletul lui Müller la cel al lui Shakespeare şi în cel fel te-a influenţat în rolul de acum experienţa din Hamletmachine?
Marius Stănescu: Personajul din Heiner Müller s-a născut primul, oarecum într-o ordine inversă, pentru că, în mod normal, ar fi trebuit - sigur, cu ghilimelele de rigoare - să trec prin Hamletul lui Shakespeare concret ca să pot să înţeleg mai bine Hamletul lui Heiner Müller. Dar tocmai din acest motiv, studiul pe Hamlet, atunci cînd am făcut Hamletmachine, a fost mai intens şi sigur că şi eu am fost mai curios în ce fel îl influenţează Hamletul lui Müller pe Hamletul lui Shakespeare şi invers, şi am constatat că Hamletul lui Müller, după premiera cu piesa lui Bocsárdi, s-a îmbogăţit interior, precum Hamletul lui Shakespeare, avînd experienţa din Hamletmachine, arată în felul în care arată acum.
S.D.: Aşadar, nu ţi-ai fi dorit mai întîi un Hamlet shakespearian decît Hamletul lui Müller?
M.S.: De obicei, nu îmi doresc nici un rol, nu mi-am propus niciodată să joc un anumit rol, mi s-au întîmplat şi, întotdeauna cînd ţi se întîmplă, te apucă o spaimă îngrozitoare, probabil că nici nu se poate altfel, iar eu am fost extrem de fericit şi incitat, în acelaşi timp, să văd ce se întîmplă cu mine, acum, cînd îi joc pe amîndoi, să ies dintr-unul şi să intru în celălalt. Acum, după ce am jucat cîteva spectacole cu piesa lui Bocsárdi, o să reluăm Hamletmachine. Cu Hamlet plecăm în august la Festivalul de la Gdansk, unde am fost anul trecut cu Hamletmachine.
S.D.: Şi unde aţi avut un real succes. Cum crezi că va fi primit Hamletul de acum?
M.S.: Habar n-am, mi-e o frică de mor, sînt foarte curios.
S.D.: Dar în România cum vezi situaţia? Care dintre cele două piese crezi că a fost mai bine primită?
M.S.: În România nu e primit nimic bine dacă e altceva decît realism psihologic. Mă uit însă la faptul că la Hamletmachine sala e plină, la Hamlet sala e plină, şi asta spune multe, mai ales că în ambele săli sînt oameni pînă în 30, 40 de ani, oameni tineri care vin şi se bucură de spectacole, care probabil sînt mai deschişi la minte decît alţii.
Părerea mea e că fiecare spectacol îşi selectează publicul, şi atunci, din acest punct de vedere, nu e nici un pericol. Singurul pericol este în privinţa numărului de oameni care vin la un spectacol sau altul. De pildă, mi-aduc aminte de spectacolul de la Odeon, Uppercut stînga, după Joel Jouanneau, acum vreo 10, 15 ani, tot cu Dragoş Galgoţiu, unul dintre cei mai vii regizori pe care îi are ţara asta, ca şi Bocsárdi, de altfel, şi eu mă bucur că lucrez cu amîndoi şi am făcut lucruri importante şi cu unul, şi cu celălalt, şi sper să mai fac. Era un text în care se vorbea despre drog, despre evadare din lumea asta insuportabilă - cum e şi acum -, despre un turn de fildeş, în care unii evadau prin drog, alţii prin alcool, prin prostituţie. Spectacolul nu a avut drumul pe care bănuiam noi că îl va avea. Eu sînt absolut convins că, dacă ne strîngem cei 7-8 oameni cîţi eram, dacă mai găsim decorul care nu era cine ştie ce - era un deocor minimalist, evident -, dacă reluăm spectacolul şi anunţăm acum premiera, cred că se vor rupe sălile, deja plaga despre care vorbeam a ajuns şi în România.
S.D.: Şi în Hamlet, viziunea propusă de Bocsárdi demontează unele aşteptări pe care publicul le-ar putea avea. Momentul celebru al monologului "a fi sau a nu fi" este rostit cu o simplitate îndepărtată de emfaza obişnuită.
M.S.: S-a împămîntenit un lucru în montările de pînă acum: că Hamlet e melancolic, e erou, or, la noi în spectacol, Hamlet e un om construit din carne şi sînge, un om tînăr, care vrea să treacă peste experienţa pierderii tatălui întorcîndu-se la studii, la Wittenberg, iar mama şi tatăl vitreg îl opresc acolo. Intervine şi destinul tragic al acestui personaj, pentru că, rămînînd acolo, află adevărul. Şi îl află de la un tată care nu l-a crescut, care a fost un rege foarte puternic. Un personaj de tipul acesta, eroic, nu are timp decît de război. Deci, personajul, din punctul de vedere al lui Hamlet, e o necunoscută.
S.D.: Este o instanţă care îi impune sacrificiul şi alegerea.
M.S.: În fantoma tatălui, Hamlet crede cu toată puterea. Dacă nu crezi în fantomă, nu are rost să pui piesa în scenă. Credea şi Shakespeare, credem şi noi. Am încercat să urmăm cît putem de bine demersul lui Shakespeare, şi atunci evident că noi credem în fantomă. Fantoma se prezintă în faţa lui Hamlet în adevărata ei identitate, adică mitul tatălui pică, şi atunci situaţia în care e pus Hamlet e dărîmătoare psihologic. El nu vrea să omoare, el e poet, vrea să fie lăsat în pace, nu vrea să fie rege.
Jocul lui Florin Zamfirescu, cel care îl interpretează pe tatăl lui Hamlet, aduce o nouă viziune asupra imaginii despre fantomă. Cînd te aştepţi, de pildă, la un moment încărcat de dramatism, pe scenă intră fantoma tatălui lui Hamlet mîncînd un măr.
Se pune întrebarea: cîţi din lumea asta au stat de vorbă, la modul real, cu o fantomă? Noi avem doar păreri despre cum e o fantomă. Asta e părerea noastră despre fantoma tatălui, care este un om legat de pămînt.
S.D.: Cum ai perceput modificarea în conştiinţa lui Hamlet? Crezi că declicul se produce încă de la început?
M.S.: Declicul se produce devreme. În scena a doua, regele şi regina spun că Hamlet "e altfel" - şi a trecut doar o scenă!. "Altfel"-ul ăsta se schimbă pe parcursul piesei. E altfel pentru că i-a murit tatăl şi nu ştie de ce, e altfel pentru că mama lui n-a avut răbdare şi s-a măritat deja cu altcineva. El tot timpul e altfel. Devine normal abia cînd se întoarce din Anglia, abia atunci a înţeles, el nu mai vrea să se răzbune şi din nou se întîmplă un accident. Destinul lui e tragic pentru că nu vrea sub nici un chip să facă asta, şi atunci caută soluţii, pe tot parcursul spectacolului, să scape de poverile pe care nu le înţelege. De aceea, la noi în piesă, "a fi sau a nu fi" nu e o chestie pe care Hamlet o ştie dinainte, el nu e filozof, e un om care îşi pune problema: "Ce să fac? Nu am altă soluţie decît să mă sinucid. Dar pot eu să mă sinucid? Dar voi puteţi să vă sinucideţi? Credeţi că e aşa uşor?". E acum şi aici, nu s-a gîndit înainte, pentru că un om care se gîndeşte la un lucru multă vreme ia şi o decizie, or, el nu ia decizii, îşi pune probleme în funcţie de situaţia în care se află.
S.D.: Glisarea lui Hamlet între nebunie şi luciditate este puternic accentuată în piesă, este foarte greu să îţi dai seama unde se produce ruptura în conştiinţa personajului.
M.S.: Nici nu trebuie, nici Hamlet nu ştie cînd. Momentul în care controlează situaţia este abia cînd se întoarce din Anglia. Are doar surpriza că Ofelia e moartă, după care, foarte lejer, îi cere iertare lui Laertes. E prima oară cînd vezi că e înţelept, cînd spune "ce contează dacă pleci o clipă mai devreme, important e să fii pregătit". E clar că soarta sa nu-l mai interesează, nu-l mai interesează dacă moare sau dacă trăieşte, vrea doar să fie linişte.
S.D.: Destinul lui Hamlet e tragic încă de la început. Este acel stilet pe care îl ţine în mînă aproape toată piesa un simbol al destinului din faţa căruia nu poate scăpa, pe care este forţat să îl îndeplinească?
M.S.: El ia acel cuţit neştiind ce trebuie să facă cu el şi devine, pe parcursul spectacolului, parte integrantă din trupul lui. E tot un semn tragic al destinului său. E clar că e înspăimîntat, e clar că nu ştie în cine să aibă încredere. Prima ridicare de cuţit e la cel care îl trădează, doar la final - ridică cuţitul către Horatio. Iată că şi Horatio îl trădează, la noi în spectacol, Horatio se sinucide. Atunci, ce rămîne? Rămîne, în timp, o poveste spusă de cei doi gropari, care sînt singurii care rămîn în viaţă, e o poveste din auzite, despre viaţa lui.
S.D.: Teoretic, nu mai rămîne nimic, pentru că cel care are misiunea să ducă povestea mai departe e Horatio!
M.S.: Teoretic, da, nu mai rămîne nimic, dar singurii care rămîn în viaţă şi ştiu despre ce este vorba, cît de cît, sînt cei doi gropari. Povestea lui Hamlet va fi deteriorată tocmai prin faptul că va fi povestită de unii care au participat pe lîngă la ea, nu în ea. Şi din nou e tragic. "Aruncă lumină dreaptă, zice Hamlet, asupra mea şi adevăr în minţile nedumerite." Iar Horatio se sinucide. Minţile nedumerite sînt ale groparilor, care rămîn în viaţă, iar povestea lui nu va fi spusă cu lumină adevărată pe ea, ci cu adevărul minţilor nedumerite.
S.D.: De ce totuşi această lipsă totală de speranţă spre care s-a îndreptat viziunea regizorală a lui László Bocsárdi?
M.S.: Totul e deşertăciune, destinul uman e deşertăciune, atunci ce speranţe să dai oamenilor? Că nu o să moară, că o să se ştie despre faptele lor bune sau proaste după moarte? "Drama mea nu mai are loc, pe nimeni nu mai interesează drama mea, nici pe mine nu mă mai interesează", spune mai tîrziu Hamlet în Hamletmachine.
S.D.: Restul e tăcere...
M.S.: Din punctul de vedere al oamenilor, restul e tăcere pe pămînt, în cer mai e o speranţă. Dar trebuie să credem necondiţionat, ca Hamlet.
S.D.: Hai să vorbim puţin despre ideea de tăcere. Chiar în momentele în care te-ai fi aşteptat să fie tăcere, ca în timpul rostirii monologului, intervine un element neaşteptat: acompaniamentul muzical. Cum îl explici?
M.S.: Oamenii din ziua de azi nu mai sînt atenţi la ce e lîngă ei, nu îi interesează decît propriul lor buzunar, propriile lor păreri geniale despre viaţă şi despre moarte. Aşa încît, cînd există probleme adevărate, lumea discută de obicei despre altceva. Aşa se explică faptul că unul, în secunda în care cineva gîndeşte cu voce tare, are de cîntat la acordeon. Hamlet se opreşte pentru că vede că vorbeşte degeaba: "Vreţi muzică? Păi să cînte ăsta!". Contează cît de fals sau de genial cîntă? Nu, contează că lumea vrea să asculte ceva, nefiind atenţi la treburile vitale care se întîmplă în ziua de azi. Cine m-ar asculta, acum, în Piaţa Universităţii, dacă m-aş duce să spun "a fi sau a nu fi"? Ar spune toţi: "a, e un nebun!". Lumea are alte probleme, toată lumea asta e reprezentată de groparul care încearcă să-şi repare acordeonul şi face gălăgie.
S.D.: Povestea va rămîne să fie povestită de oameni a căror meserie îi impinge la dezumanizare.
M.S.: Asta e meseria lor, ei pot fi iertaţi, dar sînt unii care nu sînt gropari şi fac acelaşi lucru cu minţile oamenilor.
S.D.: Cît de mult înseamnă Hamlet în cariera ta? Poţi spune că e un punct de cotitură pentru un actor?
M.S.: Eu nu sînt dintre cei care îl joacă pe Hamlet şi cînd fac altă piesă, sau pe stradă. Eu îl trăiesc pe Hamlet pe scenă, acele 3-4 ore. Dacă duceam după mine, în viaţă, personajele pe care le-am jucat, cred că înnebuneam de mult. E bine să separi lucrurile întotdeauna.
S.D.: Ce i-ai spune celui care consideră că Shakespeare nu mai rezonează cu sensibilitatea modernă, că personajele şi situaţiile din piesele sale nu mai sînt actuale?
M.S.: Să mai stea prin bibliotecă puţin, să-şi aducă aminte că, la un moment dat, va muri. Sau să-mi arate pe cineva care a scris ceva nou după Shakespeare, în dramaturgie. Nu există om care să nu se fi îndrăgostit vreodată. Şi dacă porneşti de aici, vezi că Shakespeare e foarte actual. Nu e nici un personaj în Shakespeare care să nu fie copleşit de sentimentul iubirii. Toţi iubesc ceva. Dacă asta dispare, dispare şi Shakespeare. Dar aşa ceva nu are cum să se întîmple, după părerea mea.