Ştiu că organizatorilor (aş putea să spun prietenilor mei, doar vin aici de 19 ani) nu le place această invenţie gazetărescă, lansată nu mai ştiu de către cine, acum mai mulţi ani, când festivalul începuse să ia avânt. Cannes-ul duce cu gândul la mondenitate, covor roşu, staruri, adică exact opusul lui Clermont-Ferrand.
Cine a născocit comparaţia a vrut, de fapt, un singur lucru: să evidenţieze amploarea şi prestigiul căpătate în timp de manifestarea din inima regiunii Auvergne. În termeni de audienţă şi de prezenţă a profesioniştilor, festivalul se plasează pe locul doi în Franţa, după Cannes. A fi sau a nu fi la Clermont-Ferrand echivalează, în planul filmului scurt, cu prezenţa artiştilor "de la lung" pe Croazetă. O mână de studenţi, membri ai Cercului Cinematografic Universitar, puneau la cale, acum mai bine de treizeci de ani, Săptămâna scurt metrajului, devenită nu după multă vreme, festival. La început, dedicat doar cinematografului naţional, extins apoi în teritorii internaţionale, când un Lars von Trier sau Jane Campion îşi încercau norocul şi aici. Perseverenţa, ambiţia, un impresionant spirit de echipă, toate acestea asociate cu intuiţia valorilor au făcut ca de la an la an festivalul să atragă tot mai mulţi concurenţi din lumea întreagă.
Pentru a gestiona treburile complicate ale unei astfel de întreprinderi, a fost creată societatea Sauve Qui Peut le Court Métrage care, în anul 2000 s-a mutat într-un sediu modern, botezat cu numele miticului La jetée, al lui Chris Marker. Dacă avem în vedere abundenţa filmelor trimise pentru selecţie (în anul 2009: 4.800 pentru competiţia internaţională, 1.340 pentru cea naţională) putem jura cu mâna pe inimă că a fi ales dintr-o astfel de masă echivalează, în fapt, cu o onoare. Aşa cum declara Jean-Pierre Jeunet (Le fabuleaux destin d'Amélie Poulain) care a marcat ediţiile din 1989 şi 1991 cu Foutaises, respectiv Delicatessen (împreună cu Marc Caro), "... esenţial pentru un scurt metraj este să-l arăţi, să fie văzut de cât mai mulţi oameni." Iar la Clermont-Ferrand chiar îl vede lumea, numărul spectatorilor depăşind, şi în acest an, 130.000.
De altfel, mulţi directori ai unor festivaluri mai vechi sau mai noi vin cu convingerea că pot culege titluri cu care nu vor da greş, creditate şi cu succes de public, dintre cele 76, respectiv 59 de titluri ale celor două competiţii, cărora li s-a adăugat de cinci ani încoace şi secţiunea experimentală Labo cu 43 de filme. Filmul românesc a fost selecţionat, de-a lungul timpului, într-o proporţie rezonabilă, aş zice. Marile distincţii ne-au ocolit, dar Ajutoare umanitare al lui Hanno Hofer cucerea în 2002 Premiul Canal Plus, important în ierarhia festivalurilor. Anul acesta am fost prezenţi cu La drumul mare (titlul de concurs La vie est dure) al lui Gabriel Sîrbu, bine primit de public la proiecţia din marea sală Cocteau. Opţiunile juriilor au mers către unele dintre filmele care au dominat tematica ediţiei: familia văzută ca liman, la bine şi la rău. Everyday, Everyday (r. Chui Mui Tan, Malaiezia) şi Forbach de Claire Burger au câştigat Marile premii, purtătoare ale unui nume istoric, Vercingetorix. Existenţa unui Prix du Rire Fernand Raynaud îndeamnă juraţii la o anumită parcimonie în materie de răsplătire a peliculelor care stârnesc râsul. Aş zice că e păcat, pentru că anul acesta, mai mult decât oricând, cineaştii au făcut haz de necaz luând în răspăr miturile societăţii contemporane (ultratehnologizarea, succesul cu orice preţ, ba chiar şi privatizarea). Cum să nu mori de râs când un film începe astfel: "O stafie umblă prin Europa: Privatizarea."? Pentru ca distracţia să fie totală, Die Schiefe Bahn / Când totul deraiază (Kathrin Albers, Jim Lacy, Germania) este o animaţie.