Pumnii mei minte mai are - JCVD

Cei care v-aţi alinat tinereţile cu VHS-uri în care Van Damme făcea şpagatul perfect şi îşi tăvălea pumnii prin sticlă pisată ca să rupă oasele derbedeilor, o să aveţi o surpriză plăcută. Dacă nu l-aţi înghiţit niciodată pe tip, o să aveţi o surpriză şi mai plăcută. Acea parte a omenirii consumatoare de capete-n gură n-ar trebui să se simtă trădată dacă mâine ar afla că Van Damme a decis să apară numai în filme arthouse. Ar avea cu ce.

J.C.V.D. este o (auto)parodie a lui Van Damme (chiar el, Jean-Claude!) în toate formele pe care îl ştim: karatistul, omul, idolul, eroul action; dar o parodie care mizează pe descoperirea (niciodată prea târzie) a posibilităţilor unui actor. Într-o situaţie financiară dezastruoasă, foarte aproape de pierderea custodiei copilului, cu roluri care îi scapă la mustaţă (culmea, din cauza lui Steven Seagal, care poate îşi aşteaptă şi el cântecul de lebădă!) J.C.V.D. se reîntoarce în Bruxelles, oraşul natal. Intră la poştă pentru un transfer şi cade pradă unui jaf cu ostatici. De aici imbroglio-ul: cei din exterior cred că J.C.V.D. însuşi a organizat jaful, în timp ce J.C.V.D. face tot ce-i stă în putere să rezolve problema.

Undeva la graniţa dintre documentar, autoconfesiune şi ficţiune action, filmul nu se decide până la final ce e, dar promite ce nu poate fi. Suspansul e precar, dar măcar are un umor bun. În afară de prilejul de a se autoparodia şi de câteva pasaje (mult prea) reflexive, regizorul Mabrouk El Mechri nu-i oferă, totuşi, eroului său o mare partitură. Jean-Claude încă îşi aşteaptă rolul vieţii!