Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  L-V: 8-16

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

The man with the child in his eyes - L-V: 8-16


iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Captain Planet, he's our hero / Gonna take pollution down to zero... Cu câteva acorduri dintr-o melodie (imnul eco al anilor '90) pe care o fredonam obsesiv pe vremea în care nici eu nu-mi imaginam cum e să trăieşti fără desene animate - aşa începe one-man show-ul de la Teatrul Luni, de la Green Hours: L-V: 8-16, regizat de Ioana Păun, după textul lui Rodrigo Garcia - Cred că nu m-aţi înţeles bine. Cu nostalgii, ţestoase ninja, abţibilduri cu fotbalişti şi casete audio demagnetizate...

Alex (Lari Giorgescu) este un personaj care creşte (monstruos) sub ochii noştri, care are cei 7 ani de bună ratare de acasă, care îşi desăvârşeşte, în şcoală, tehnica automutilării interioare, o deprinde forţat pe aceea a mimetismului nivelator şi îşi dezvoltă gândirea mecanică, pregătindu-se, astfel, pentru experienţa supremă: o viaţă de căcat, un job de căcat, o iubită de căcat (atunci când nu este în varianta porno 2D), o casă de căcat, o familie de căcat. Este o marionetă croită după tiparul strâmb al societăţii consumeriste, este programat pentru eşec, are conştiinţa inferiorităţii lui şi şi-o asumă cu multă laşitate senină.

I-a mai rămas o singură iluzie: aceea că poate spune oricând STOP mizeriei care îl înghite, dar că nu e încă momentul. Bineînţeles că nu o să fie niciodată momentul, dar, faptul că îşi alimentează această iluzie îl face să creadă că mai are încă de ales, chiar dacă alegerile lui au fost demult făcute de alţii. Mai precis, din momentul în care, fiind la plimbare în parc cu inepţii lui părinţi (setaţi şi ei pe programul automat al fericirii casnice, cu turaţie dublă), îi aruncă un sandwich cu cianură poneiului, pentru a-l scăpa de suferinţă. Căluţul în miniatură, torturat de un fotograf nebun, silit să stea cuminte la poză, ca un animal împăiat, cu ochi sticloşi, în timp ce nişte copii bezmetici îl îndoaie sub greutatea lor, şi care zâmbeşte doar pentru Alex, este imaginea cea mai puternică a celor câteva bucăţele de zahăr candel pe care ni le aruncă viaţa, pentru a ne distrage atenţia de la montarea hamurilor, fixarea căpăstrului, strângerea hăţurilor şi începerea numărului de dresură socială. Primim cu foame recompensa (mai ales dacă presupune şi bonuri de masă), dar ne facem că nu pricepem dobânda ce trebuie plătită - deşi o plătim, oricum, amăgindu-ne că nu e mare lucru şi că, în maximum 4 generaţii, o să ne izbăvim de jugul moştenit.

L-V: 8-16 este un spectacol care derulează o viaţă, ca un film prost, cu personaje anoste şi întâmplări mărunte şi care prezintă, în rolurile principale, marile vedete ale lumii contemporane: Ratarea, Frica şi Singurătatea. Iubirea clişeizată, care-l salvează, în stereotipiile romanţate, pe individ de el însuşi, apare aici ridiculizată, sub forma unei grase infecte care găteşte prost şi a unor mere candel, ce compensează şi substituie comunicarea din familie. Toate zidurile sunt dărâmate şi Alex e nevoit să supravieţuiască printre ruine, chiar dacă asta presupune să mănânce şobolani şi să se desfete cu gunoaie şi cu resturile altora.

Lari Giorgescu are o forţă scenică tulburătoare, schimbă registrele de interpretare cu lejeritatea alegerii unei noi măşti de teatru, jonglează cu nuanţele şi nu îşi cruţă nici un joule de energie fizică - pare că nu pe Alex vrea să îl dezvăluie spectatorilor, ci pe ei, lor înşişi. Nu suntem în plin Gogol post-modernist şi, totuşi, oamenii râd, fără să ştie că râd chiar de ei. El îi provoacă, îi implică, îi stârneşte la reacţii adevărate, spontane, scoţându-i din obscuritatea sălii, dar setările mentale pentru teatru sunt altele: ai venit să priveşti, nu să te laşi privit, să asculţi, nu să fii ascultat.

Este un one-man show asemenea unui carusel emoţional, cu ocolul sufletului în 24 de ani şi 60 de minute, în care se pun toate marile întrebări ale unei umanităţi aflate în derivă: Tu ce desene animate preferate ai? De ce îmi place Maradona? Ai văzut vreodată un ponei zâmbind?, în timp ce, pe fundalul mental, se proiectează unica întrebare relevantă: Tu ce vroiai să te faci la 6 ani? - fără să apară explicit în spectacol, este singura întrebare la care simţi că ai cu adevărat datoria să răspunzi. Asta dacă nu apuci, între timp, să te enervezi în trafic, să-ţi blochezi cardul în bancomat, să supraîncălzeşti mâncarea sau să te laşi scos din minţi proasta aia - mica ta distracţie domestică - ce preferă să se uite la telenovele, în loc să schimbe pe Eurosport, pentru campionatul mondial de fotbal de tineret.

Poate că, după un timp, o să descoperi, într-un buzunar zdrenţuit, o gumă de mestecat portocalie pe care copilul Alex ţi-a dat-o, la finalul reprezentaţiei, şi o să-ţi aduci aminte de copilul din ochii tăi, dar dacă nu, continuă să fii politicos şi să execuţi cu acurateţe numerele de dresaj. Fără întrebări inutile.



 Toate articolele despre L-V: 8-16


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Silvia Năstasie


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer