Descoperindu-l pe Alexandru

În urmă cu doi ani, când eram elevă în clasa a 7-a, am fost invitată să susţin două micro-recitaluri de pian la Blaj, în cadrul Festivalului de muzică clasică intitulat "Camerata Blăjeană", eveniment organizat de o entuziastă profesoară la Conservatorul Santa Cecilia din Roma. Timp de o săptămână, Blajul s-a aflat sub "stăpânirea" unor tineri interpreţi de la Bucureşti, cărora oraşul din Ardeal le deschisese bucuros porţile. Era un început de iunie fierbinte, astfel încât repetiţiile se ţineau în săli cu ferestrele larg deschise din Primărie, Institutul Teologic sau Casa de Cultură. Străzile oraşului răsunau de acorduri furtunoase de pian sau de vioară.

Blăjenii sunt oameni cu adevărat blajini şi foarte primitori, care au reacţionat imediat la doleanţele noastre. Am fost cazaţi în două orfelinate din centrul oraşului, de o curăţenie pedantă. La fel ca sala de mese, unde ne adunam cu toţii, ca nişte apostoli ai muzicii: interpreţi, profesori de pian, doi-trei părinţi împătimiţi de muzică. Aşa l-am cunoscut pe Alexandru, pe violonistul Alexandru Tomescu, ce se aşezase cu noi la aceeaşi masă enormă de lemn, străjuită de o parte şi de alta de banchete, tot din lemn. Alexandru nu vorbea mult, însă asculta cu deosebită atenţie, ca şi cum ar fi vrut să absoarbă fiecare crâmpeie din acea experienţă unică. Pentru că avea să fie cu adevărat unică în ultima seară a şederii noastre, când Alexandru a susţinut un concert în Catedrala Greco-catolică din Blaj.

În noaptea dinaintea concertului am intrat în catedrală, la ora 2 dimineaţa, pentru repetiţii. Împreună cu alţi pianişti, am cântat la orgă şi locuitorii s-au speriat să audă muzică venind din Catedrală, de aceea au alertat poliţia, crezând că pătrunseseră hoţii în lăcaşul sfânt. Li s-a explicat despre ce este vorba şi poliţiştii au plecat, urându-ne succes.

Concertul din Catedrala Greco-catolică a Blajului a adunat toată suflarea. Blăjenii s-au aşezat în strane sau în bănci, în aşteptarea unui alt gen de ritual.

Nu am să uit niciodată uimirea, bucuria şi religiozitatea cu care blăjenii au ascultat concertul. Alexandru a interpretat piese din marele repertoriu violonistic - Paganini şi Enescu. Arcuşul lui Alexandru i-a vrăjit pe blăjeni, care nu mai respirau, nu se foiau, nu şuşoteau, cum fac unii melomani în sălile de concert. Veniseră cu mic cu mare, fremătând de nerăbdare. Lângă intrare se aşezase o femeie cu un copil de numai câteva luni în braţe, pe care îl legăna uşor. Femeia se aşezase lângă uşă, gata să iasă repede din Catedrală dacă micuţul ar fi început să plângă. Dar nu a plâns... Era cald, aerul se încinsese, uşile fiind închise, dar nimeni nu părăsea Catedrala. Virtuozitatea lui Alexandru a atins corzi pe care nimeni până atunci nu le mai făcuse să vibreze.

Şi iar l-am descoperit pe Alexandru cu ocazia concertului susţinut pe 5 mai anul acesta de Orchestra Naţională Radio la Sala Flagey din Bruxelles, concert dedicat Zilei Europei, transmis live de Radiodifuziunea Română. Sub bagheta maestrului Horia Andreescu, Alexandru Tomescu a interpretat Concertul op. 64 în mi minor pentru vioară şi orchestră de Felix Mendelssohn Bartholdy, Din nou virtuozitate, profunzime, excelenţă artistică. La final, aplauzele şi ovaţiile nu mai conteneau. Nu eram în sală, dar ştiam că publicul este în picioare. Aşa şi trebuie să fie, atunci când se întâlneşte cu adevărata artă.

Ieri, 19 mai, în cadrul Stagiunii Muzicale Radio, am descoperit un alt Alexandru, cel dornic să pătrundă pe teritorii puţin bătătorite. El a propus o partitură cu totul nouă pentru publicul român: "Anotimpurile de la Buenos Aires" pentru vioară şi orchestră de cameră de Astor Piazzolla, sub conducerea dirijorală a lui Horia Andreescu. O partitură care intrigă prin spargerea tuturor tiparelor: ritmuri de tango, vals, flamenco, romanţă, întrerupte aproape brutal de sunete disonante, ieşiri temperamentale, apoi părţi de adagio ca o tânguire pasională întreruptă din nou de dizarmonii. Schimbări bruşte de ritm, foarte solicitante pentru solist şi pentru orchestră, toate într-o combinaţie insolită, o construcţie eclectică şi totuşi extrem de vie şi de armonioasă în întregul ei. Aveam impresia că sub ochii mei se derulează un film, pe care l-aş fi intitulat "Viziuni fugitive din Buenos Aires" sau scene din diferite cartiere ale oraşului sud-american, locul de baştină al lui Piazzolla.

Eram familiarizată cu Piazzolla, graţie Canalului TV Mezzo, unde "Oblivion" ("Uitare"), piesă pentru vioară şi acordeon, melodioasă şi nostalgică, era transmisă aproape zilnic în vara lui 2003. În plus, eu însămi pregătisem cele trei preludii pentru pian cu câteva luni înainte. Ştiam la ce să mă aştept. Însă nu şi publicul român, încă nepregătit pentru "Anotimpurile", clasică prin formă dar extrem de modernă prin textură. Piazzolla i-a surprins, iar Alexandru Tomescu i-a încântat prin tehnică desăvârşită, temperament, muzicalitate, înţelegerea scriiturii muzicale atât de dificile. Rubato, glissando, vibrato sunt doar câteva din tehnicile violonistice pe care interpretul Alexandru Tomescu le stăpâneşte cu profunzimea unui interpret matur, la cei 27 de ani ai săi.

A fost o seară minunată, în care l-am descoperit din nou pe Alexandru, ca un model ce trebuie urmat.