Filmul realizat în 2006 de Jang In-hak se concentrează asupra dilemei psihologice a unei liceene al cărei tată e mai tot timpul plecat de acasă, cu treabă în câmpul ştiinţei - deşi o bună parte din film nu ni se spune ce face, lăsându-ne să ne imaginăm că lucrează poate la programul nuclear (filmul a fost lansat în Coreea de Nord în august 2006, cu câteva luni înaintea testului nuclear din octombrie.).
Su-ryeon locuieşte aşadar la ţară, într-o căsuţă idilică, cu iepuri şi pisici, deşi visul ei de când era şcolăriţă era acela de a sta la bloc. Are o soră mai mică ce cochetează cu fotbalul şi pare uşor retardată, o bunică blândă şi o mamă care se istoveşte făcând misterioase traduceri pentru tatăl ingrat (când nu găteşte).
Dacă pentru publicul nord-coreean filmul a fost un hit (a vândut, se pare, opt milioane de bilete, fiind văzut de un sfert din populaţia ţării), iar pentru cel european o curiozitate (a fost descoperit de distribuitorul francez în market-ul de la Cannes), publicul din România nu are cum să-l citească decât în cheie comică. De la scenariu şi până la regie, totul - intriga, decupajul, indicaţiile regizorale, montajul, interpretările - ni se pare azi de un infantilism neverosimil. Ocupaţia primordială a celor patru membre feminine ale familiei care sunt tot timpul prezente pe ecran (tatăl ingrat lucrând în alt oraş şi venind uneori noaptea pe furiş, şi atunci interesat de traducerile mamei), ocupaţia principală e aşadar mâncatul. În permanenţă există pe foc o oală care fierbe, personajele îşi vâră unul altuia ceva în gură în mijlocul frazei sau sosesc grăbite acasă pentru a fi invitate la masă.
Nu ştiu dacă intenţia ascunsă a lui Kim Jong-il, care a contribuit cu sfaturi la elaborarea scenariului, a fost aceea de a arăta bunăstarea poporului nord-coreean sau dacă personajele mănâncă pur şi simplu pentru că n-au altă ocupaţie.
Nu, nu e vorba de programul nuclear, ci de brevetarea unui computer care să poată urmări o linie tehnologică dintr-o fabrică! Acesta este clou-ul filmului, elementul care pune toate lucrurile în ordine.
Mama nu mai moare, Su-ryeon dă examen la Facultatea de Ştiinţe ca să calce mândru pe urmele tatălui, iar filmul se încheie apoteotic cu proclamarea adevărului de care nu ne îndoiam nicio clipă: când îţi închini munca patriei, niciun sacrificiu nu e prea mic.
Fireşte, nu lipsesc din film momentele muzicale. Cel mai amuzant e cel în care tatăl se scuză că nu poate fi alături de fiica sa în prima zi de facultate trimiţându-i o casetă pe care interpretează melodia ei preferată, una în care e vorba, fireşte, de generalul Kim Jong-il.
Filmul nu e atât de subversiv pe cât ar putea părea, dar modalitatea prin care îşi infuzează ideile e mai insinuantă decât eram obişnuiţi. Ceea ce vrea să sugereze prin lipsa stâlpului familiei din existenţa zilnică a eroinei este faptul că, în lipsa unei figuri paterne, un cămin / o ţară se duc de râpă. În acelaşi timp, însă, filmul ne spune că un tată / lider e prezent şi în absenţa lui atunci când personalitatea sa e suficient de puternică şi când munca lui în altă parte serveşte unor interese înalte.
Generalul Kim Jong-il, aşa cum ni se spune la final, are şi el familie, numai că el lipseşte 365 de zile de-acasă!
regia Jang In-hak,
cu: Pak Mi-Hyang, Kim Hak-Cheol, Kim Yeong-Suk, Kim Jin-Mi.