Dacă genurile în teatru s-au amestecat de mult, trebuie să recunoaştem că un teatru care se declară pur şi simplu de Comedie e de neimaginat, iar un Festival al Comediei cu atât mai puţin. Pentru că, în cazul comediei mai ales, ceea ce Aristotel, în Arta poetică, dar şi întreaga istorie a teoriei literar-teatrologice care i-a urmat definea a fi această specie a căzut în desuetudine de când râsu'-plânsu' s-a instalat în mentalitatea contemporană. Şi nu numai la români, mai ales că farsa tragică a devenit de notorietate în lume prin Eugen Ionescu. Mai sunt şi alte "impurităţi" stilistice în comedie, ceea ce ne îndreptăţeşte să asociem cuvântul unei structuri de bază a teatrului care proclamă ludicul, tot aşa cum drama evidenţiază personajul.
Acestea fiind zise, cine aşteaptă de la un festival cu termenul "comedie" în titlu spectacole eminamente umoristice, "de râs" ar putea fi dezamăgit. Chiar şi afişul creat cu bine cunoscuta-i iscusinţă de Horaţiu Mălăele ne sugerează asta, înfăţişând o siluetă întoarsă cu spatele care se opinteşte să scrie cuvântul comedie, din care nu reuşeşte să schiţeze decât primele două litere: Co. Mutanţii minează în integralitatea lui termenul, încât în interpretarea comediei actuale (cu referire strictă la dramaturgia românească) intervine relaţia dintre teatru şi o realitate care, cel puţin, obligă la nuanţe.
Selecţia într-un festival de comedie devine din această perspectivă tot mai dificilă, fiindcă, aşa cum s-a văzut şi la ediţia 2009 a FESTCO, râsul, menit nu doar să îndrepte moravurile, ci şi, tot mai des, să ne consoleze în faţa mizeriilor vieţii, o dă finalmente în plâns. Sau, în cel mai bun caz, în zeflemea sarcastic-grotescă, care să evidenţieze absurdul.
Din această categorie de comic, am avut parte în Festivalul de comedie românească de la Bucureşti de câteva exemple sugestive, piese de I.L. Caragiale (Conu' Leonida faţă cu reacţiunea), de Eugen Ionescu (Scaunele) sau ale unor reprezentanţi de azi ai genului, ca Matei Vişniec, autor la care absurdul se topeşte în poezie. Ca în piesa Buzunarul cu pâine, care a luat Marele Premiu în spectacolul realizat şi interpretat de Oana Pellea şi Sandu Mihai Gruia. Amuză şi ne lasă perplecşi cele două personaje ale lor, doi clovni, care inventează o poveste despre un câine aruncat într-un puţ, pentru a ne trezi solidaritatea cu cei în suferinţă şi mila creştină.
Mult mai puternic, spectacolul Mansardă la Paris, după piesa aceluiaşi autor, realizat de Radu Afrim (Premiul pentru regie), la Centre Culturel Kulturfabrik de la Luxemburg, elogiază recursul la memorie în replică la tendinţele de nivelare din prezent. Filosoful Emil Cioran, care-i inspiră aici lui Matei Vişniec reflexiile despre singurătate, moarte, patrie şi exil, este, aşa cum mărturisea autorul, ultima redută a gândirii pure, a filozofului adevărat într-o lume care comercializează totul şi, poate cu atât mai mult, ideile. În interpretarea unei trupe internaţionale performante, cu Constantin Cojocaru în rolul principal - revelaţia premiată a spectacolului -, Mansardă la Paris a produs umor involuntar, pe fondul unei discuţii grave despre destinul simbolic al filosofului român sfârşind în exil, bolnav de Alzheimer.
Foarte curtat a fost şi numele lui Mihail Sebastian. După ce, în anul centenarului, nu s-a prea vorbit de el, festivalul l-a redescoperit printr-o serie de reprezentaţii, dintre care remixul Jocul de-a vacanţa [Opţiune 9] de la Baia Mare, în regia lui Radu Afrim, a făcut ordine în problema valorificării clasicilor. Zmotocit bine, liricul Sebastian a devenit un autor de farse macabre, născute în capetele alterate de stresul corporatist al unor funcţionari de azi (foste personaje în piesa lui Sebastian), cu toate ingredientele de context, de la calculatoare la fast food, de la devieri comportamentale şi sexuale la evadări într-un supranatural de plastic.
Despre reinterpretări e vorba şi în Ioana şi focul de Matei Vişniec, aici fiind în joc evenimente şi personaje ale istoriei: Ioana d'Arc şi focul rugului care condamnă libertatea spirituală şi repune pe tapet deontologia istoricilor. Scriitura elastică, care foloseşte procedeul teatrului în teatru pentru a putea lua distanţă de evenimentele evocate, e exploatată cu asupra de măsură de regizoare, Cătălina Buzoianu fiind aici în elementul ei în materie de invenţie scenică şi joc cu actorii. Echipa tânără răspunde cu bucurie provocării, lăsând loc decupajelor "serioase", când spectacolul se întoarce în timp pentru a reda povestea. Meneurul e Marius Manole (Premiu de interpretare), când jucăuş, când meditativ, când lucid, când visător, valsând pe o gamă a expresivităţii corporale în care excelează. Dorina Chiriac e Ioana, obţinând un binemeritat Premiu de interpretare. Transmite siguranţă, înţelepciune şi o ironie amară la adresa gândirii dogmatice. Are şi mult farmec ataşant, ca de obicei.
Printre spectacolele programate la FESTCO a făcut o bună impresie şi producţia Teatrului Naţional din Bucureşti Şapte dintr-o lovitură de Lia Bugnar, regia Ion Caramitru, în mod ciudat ocolită de premii. Spectacolul e semnificant, mai cu seamă prin miza socio-culturală a textului, dincolo de intenţia mărturisită a realizatorilor de a da de lucru celor mai tineri angajaţi în trupă. Lia Bugnar, care a scris special piesa, se războieşte credibil cu mafia televiziunilor comerciale care manipulează cu agresivitate publicul şi-l alienează până-ntr-atât, încât mulţi ar vrea la rândul lor să le folosească în beneficiu propriu. Personajele alese sunt reprezentative, după o schemă oarecum la-ndemână, care panoramează peisajul uman de lângă noi din perspectiva dramelor cotidiene. Regizorul Ion Caramitru intervine spectaculos pentru a insera fragmentele filmate, tutelând din off, cu vocea sa gravă, înscenarea acestui reality show în care actorii intră şi ies din roluri în stil pirandellian. Toţi sunt buni, dar mai ales Carmen Ungureanu, aşa plângăcioasă şi desuetă cum e, Mihai Calotă, cam acelaşi mereu, dar aici i se potriveşte genul, şi Florin Lăzărescu, fante de Obor cu cârlig la public. Sângele de plastic filmat în gros-plan pe faţa personajului care cedează nervos şi se sinucide în final, forţează însă într-o direcţie improprie piesei. Ar fi putut lipsi.
În fine, bine plasat şi mediatizat în peisajul cultural bucureştean, FESTCO 2009 a fost aplaudat de o mulţime de spectatori, care au trecut peste pulberea Lipscanilor răscolită de buldozere pentru a poposi la dinamicul Teatru de Comedie care a găzduit evenimentul.