În 1979, când The Cure au scos primul lor album,
Three Imaginary Boys, aveam patru ani şi cântam "avion cu motor,
du-mă şi pe mine în zbor". La începutul anilor '80, muzica The Cure virase
într-o zonă plină de melancolie, marcată
printr-un bas obsedant (Simon Gallup), prin baterie voit monotonă (Lol Tolhurst) şi, desigur, prin vocea inconfundabilă a lui Robert Smith - ce învăluie instrumentaţia
într-o sonoră plasă de păianjen. Urmează criza de identitate
care-l transformă pe Smith din
frontmanul trupei proprii în chitaristul unei alte formaţii
icon, Siouxsie & The Banshees. Remediul pare a fi reformarea The Cure (mda, e un joc de cuvinte), infuzată acum cu o doză pop,
care-i aduce la concerte şi pe alţi fani decât pe cei deprimaţi de dispariţia Joy Division.
Deprimarea e firul roşu care leagă orice album The Cure, de la
Pornography (1982) la
Bloodflowers (2000), însă momentele de entuziasm sunt speculate de casele de discuri şi transformate în
single-uri: Let's Go to Bed, The Walk, The Love Cats. După o serie de videoclipuri fără buget se ajunge la
mult-MTV-zata piesă
Close to Me, în care membrii trupei (care se tot schimbă, cu excepţia lui Smith) cântă
într-un dulap care se prăbuşeşte în ocean. Piesa devine poate cel mai mare hit al trupei, fiind pe
playlist-urile tuturor
DJ-ilor care îşi închipuie că pun "muzică bună".
După
Kiss Me, Kiss Me, Kiss Me (1987), un album în care comercialul face casă bună cu
goth-ul, urmează capodopera
Disintegration (1989).
Pictures of You, Lovesong, Fascination Street şi, mai ales,
Lullaby sunt
single-urile care determină trei milioane de oameni să cumpere
LP-ul. Iar coafura sălbatică şi machiajul lui Robert Smith au devenit repere culturale (vezi serialul
South Park, în care acesta a fost aproape canonizat).
1989 aduce şi românilor dreptul de a cumpăra muzică străină direct din magazinele occidentale, iar Bucureştiul începe să ofere primele casete piratate, aşezate direct pe trotuar. Astfel se poate cumpăra albumul
Wish (1992), din care necunoscătorii reţin doar
Friday I'm in Love, dar care conţine piese superbe ca
Open, Trust sau
Apart, cu versuri caracterizate de angoasă şi disperare. După
Wish, Robert Smith & Co. intră
într-o perioadă marcată de albume mai puţin reuşite, cel mai reprezentativ în această direcţie fiind
Wild Mood Swings (1996). Albumul omonim
The Cure (2004) nu aduce nici un hit major, dar e apreciat de nucleul dur de fani pentru care orice creaţie a formaţiei e un prilej de...
Funeral Party.
Ultimul album (
4:13 Dream) a apărut la sfârşitul lui octombrie 2008. Am avut ocazia să ascult
live câteva dintre piesele noi,
într-un show incredibil la Berlin. The Cure au interpretat jumătate din
Three Imaginary Boys şi cinci piese de pe
Disintegration pentru un public trecut bine de 30 de ani, dar încă îmbrăcat în negru şi în care se mai zăreau urme de machiaj
goth.