Esquire / mai 2008
În 1979, când The Cure au scos primul lor album, Three Imaginary Boys, aveam patru ani şi cântam "avion cu motor, du-mă şi pe mine în zbor". La începutul anilor '80, muzica The Cure virase într-o zonă plină de melancolie, marcată printr-un bas obsedant (Simon Gallup), prin baterie voit monotonă (Lol Tolhurst) şi, desigur, prin vocea inconfundabilă a lui Robert Smith - ce învăluie instrumentaţia într-o sonoră plasă de păianjen. Urmează criza de identitate care-l transformă pe Smith din frontmanul trupei proprii în chitaristul unei alte formaţii icon, Siouxsie & The Banshees. Remediul pare a fi reformarea The Cure (mda, e un joc de cuvinte), infuzată acum cu o doză pop, care-i aduce la concerte şi pe alţi fani decât pe cei deprimaţi de dispariţia Joy Division.

Deprimarea e firul roşu care leagă orice album The Cure, de la Pornography (1982) la Bloodflowers (2000), însă momentele de entuziasm sunt speculate de casele de discuri şi transformate în single-uri: Let's Go to Bed, The Walk, The Love Cats. După o serie de videoclipuri fără buget se ajunge la mult-MTV-zata piesă Close to Me, în care membrii trupei (care se tot schimbă, cu excepţia lui Smith) cântă într-un dulap care se prăbuşeşte în ocean. Piesa devine poate cel mai mare hit al trupei, fiind pe playlist-urile tuturor DJ-ilor care îşi închipuie că pun "muzică bună".

După Kiss Me, Kiss Me, Kiss Me (1987), un album în care comercialul face casă bună cu goth-ul, urmează capodopera Disintegration (1989). Pictures of You, Lovesong, Fascination Street şi, mai ales, Lullaby sunt single-urile care determină trei milioane de oameni să cumpere LP-ul. Iar coafura sălbatică şi machiajul lui Robert Smith au devenit repere culturale (vezi serialul South Park, în care acesta a fost aproape canonizat).







1989 aduce şi românilor dreptul de a cumpăra muzică străină direct din magazinele occidentale, iar Bucureştiul începe să ofere primele casete piratate, aşezate direct pe trotuar. Astfel se poate cumpăra albumul Wish (1992), din care necunoscătorii reţin doar Friday I'm in Love, dar care conţine piese superbe ca Open, Trust sau Apart, cu versuri caracterizate de angoasă şi disperare. După Wish, Robert Smith & Co. intră într-o perioadă marcată de albume mai puţin reuşite, cel mai reprezentativ în această direcţie fiind Wild Mood Swings (1996). Albumul omonim The Cure (2004) nu aduce nici un hit major, dar e apreciat de nucleul dur de fani pentru care orice creaţie a formaţiei e un prilej de... Funeral Party.







Ultimul album (4:13 Dream) a apărut la sfârşitul lui octombrie 2008. Am avut ocazia să ascult live câteva dintre piesele noi, într-un show incredibil la Berlin. The Cure au interpretat jumătate din Three Imaginary Boys şi cinci piese de pe Disintegration pentru un public trecut bine de 30 de ani, dar încă îmbrăcat în negru şi în care se mai zăreau urme de machiaj goth.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus