Hundstage e despre lipsa iubirii, în locul căreia sexul secetos şi răutatea întârzie ploaia. Ulrich Seidl a învăţat din documentare că viaţa bate filmul, Hundstage e primul lui film de ficţiune, filmat însă în cod documentarist, pentru că, trebuie afirmat repetat, nu există o diferenţă de realitate estetică între filmul de ficţiune şi filmul documentar. În cele mai multe cercuri un adevăr deja plictisitor, acest gând provoacă încă ridicarea sprâncenelor mai încoace, spre Dâmboviţa. Vorba lui Baudrillard, dacă s-ar realiza cartografierea la scară 1:1 a unui ţinut, harta obţinută ar acoperi în întregime teritoriul.
Odată cucerit şi anihilat, teritoriul ar dispărea deopotrivă cu harta, lăsând în urmă hiperrealitatea. Pentru ochiul privitorului realitatea ecranului contează infinit şi unic, anulând net orice pretenţie de fapt real al subiectului filmat. Codul documentaristic implică, să-i zicem aşa, cine-verite-ul. Persoanele alea de pe ecran parc-ar fi reale. Sau parcă ar juca incredibil de bine, cum n-ar putea un actor în veci. Persoanele de pe ecran arată într-un fel. Cum n-ar arăta un actor. Arată, cum să zic, real. De lângă tine, din azilul de bătrâni, de la birou, de pe palier, din Rahova, de la rockotecă, de la bibliotecă. Îi crezi. În filmul lui Ulrich Seidl joacă mulţi neprofesionişti.
E un film de acţiune, se întâmplă ceva dramatic în fiecare secvenţă. Avem curse de maşini, bătăi, striptease, sex, muzică, beţie, alcool, cântece de beţie. Un cuplu tânăr, ea dansatoare în club, el cocalar cu maşină tunată. El bătăuş în club, ea bătută mai târziu, în maşină. Sunt un cuplu, sunt împreună. Secvenţa e de noapte, de pe bancheta din spate nu prea vedem ce se întâmplă. Fără lumini speciale, în faţă traficul de pe autostradă şi cei doi în siluetă, el ţinând-o de chică şi dând-o cu capul de bord. N-are ce căuta în maşină cu el, e o curvă - ieşi afară, curvo. Plan larg, e frig noaptea totuşi, ea e doar într-o rochiţă scurtă, albă şi tremură în picioare mai încolo, lângă maşină. E într-o rochiţă albă, nu în orice rochiţă.
Luând din documentar senzaţia de real imediat, Ulrich Seidl ia din ficţiune plăcerea mizanscenei, a costumului, a unghiulaţiei. O piesă de teatru pe multe scene reale. Mai târziu în film, fata este curtată de băiat cu maşina. Fata merge pe betoane şi maşina se repede la ea, îi dă târcoale, o miroase, o sperie, îi taie calea. Motorul sună tare, cu reverb, cadrul e lung, nu se taie, se filmează o mizanscenă cu oameni de lângă tine.
Maşinile sunt importante în Hundstage, duc povestea de la un personaj la altul. Există şi un personaj simbolic, nebunul, în cazul de faţă, nebuna. Este o nebună autostopistă. Face autostopul toată ziua şi le comunică şoferilor clasamente. Cele mai mari supermarketuri din Austria, cele mai cunoscute vedete TV, cele mai răspândite boli. Conversaţia ei e compulsivă şi televizorul vorbeşte prin ea. Pe şoferii care nu reacţionează la ea îi întreabă ca un copil de ce, care-i problema. Îi descoase şi-i enervează, o dau jos din maşină.
Hundstage foloseşte estetica documentarului ca să vorbească despre teme mari. Sacrificiul. Nebuna este sacrificată la un moment dat în film. Mai este un cocalar cu o misiune, un cocalar cu un pistol în mână care vrea să înveţe o doamnă profesoară cum să-şi pedepsească iubitul abuziv. Sunt oameni cu o misiune. Misiunile oamenilor normali nu le prea vezi filmate aşa. Suntem obişnuiţi ca micile drame familiale, violenţa şi sacrificiul să fie reprezentate în film cu alte mijloace. Să fie ridicate la rang de exemplu, avertisment şi metaforă. Hundstage e incredibil de aproape de piele.
Critic social implicit, Seidl mizanscenează pe un fundal de supermarketuri şi sate franceze. Derizoriul uman apare gol la soare. Seidl e destul de cinic. Violenţa o foloseşte ca un drum spre iubire, o cale eminamente empirică. Într-un spaţiu despiritualizat de consum, violenţa, ieşirea din pielea dată cu cremă se face ca să se obţină puţină iubire de la omul de lângă. Seidl face violenţa să ducă la iubire şi securitatea la omor.
Securitatea ameninţă satul francez mai insidios decât violenţa. Avem un agent de vânzări de sisteme de securitate pentru case. Alarme, împotriva spărgătorilor, hoţilor, violatorilor, imigranţilor. Toate personajele se întâlnesc într-un moment sau altul din film. Suburbia îi cuprinde. Agentul de vânzări o ia pe nebună cu el în maşină, propune un sistem de securitatate unui bătrân pensionar care locuieşte singur. Bătrânul se fereşte să accepte, are un căţea fidelă, o cheamă Fetiţa. Bătrânul locuieşte singur, e rău cu vecinii şi îşi curtează menajera. La subsol, are un depozit de alimente în care cântăreşte câineşte. Dacă descoperă un gram mai puţin într-un pachet de zahăr, şi-l revendică.
Personajele lui Seidl nu sunt introspective, sunt personaje care acţionează, acţiunile lor sunt repetitive şi compulsive. Nu se stă pe gânduri. Se stă eventual la soare, în nemişcare. Nemişcarea e tratată ca acţiune, este o nemişcare compulsivă. O nemişcare emoţională, un still-frame fals. Mecanismele, maşinile, maşinile-unelte au aceeaşi acţiune compulsivă şi aceeaşi nemişcare de material ca personajele lui Seidl. Conflictul şi violenţa par ieşiri, scăpări din nemişcare. Au un ciudat gust bun.
Seidl îşi răscumpără personajele, le împacă, le îndreaptă spre iubire. Prin violenţă şi derizoriu. Odată ajuns acolo, provoacă emoţie extremă şi o demonstraţie impresionantă a adevărului uman dincolo de frumos, urât, comfort, vârstă, stil sau material.
Hundstage
Austria 2001
Regie: Ulrich Seidl
Scenariu: Veronika Franz, Ulrich Seidl
Cu: Alfred Mrva, Gerti Lehner