Pe adevăratul iubitor de teatru, Shakespeare şi Cehov îl însoţesc întreaga viaţă de creator sau de spectator. Cei doi au spus mai tot ce se putea spune despre temă şi despre oameni. Spusa lor poate deveni discursul oricărei generaţii din orice loc. George Banu povesteşte, în cartea sa despre Livada de vişini, că, la Lisabona, într-o sală unde s-au reunit pentru a-şi împărtăşi pasiunea pentru Cehov regizori, actori, universitari s-a impus întrebarea: "Credeţi că piesele lui Cehov ating aceeaşi deschidere ca şi cele shakespeariene?" Răspunsurile, sigur, n-au concordat toate, dar autorul are propria sa opinie: "La Cehov, ecourile explicite sau coincidenţele shakespeariene abundă. Dincolo de scriere, aceste apropieri ne descoperă o privire înrudită îndreptată spre lume. Nu ştiu dacă Cehov atinge deschiderea lui Shakespeare, dar dintre "contemporanii noştri", cum ar spune Jan Kott, el se apropie cel mai mult".
"Festivalul Cehov" a demonstrat din plin deschiderea textului cehovian - acum, la 100 de ani de la dispariţia autorului - spre lumea contemporană şi spre interpretări multiple. Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi are meritul de a ne fi oferit demonstraţia. Este singurul teatru care şi-a amintit de centenarul cehovian şi a organizat un festival internaţional cu o selecţie riguroasă şi discuţii, uneori, incitante pe marginea spectacolelor, cu atât mai mult cu cât am putut vedea abordări variate ale aceluiaşi text. Am văzut, de pildă, de trei ori Ursul, s-au prezentat două variante la Trei surori ş.a.m.d., ne-am bucurat de participarea unor trupe din Chişinău, Moscova, Silistra şi din mişcarea teatrală autohtonă au venit Teatrul de Comedie, cele din Sf. Gheorghe şi Târgovişte, precum şi, bineînţeles, gazda ieşeană. Deşi n-am avut parte de un spectacol-eveniment, întregul şir de reprezentaţii s-a constituit ca atare şi a pornit de la un nivel de calitate indiscutabil.
Sub titlul "Efectul dăunător al nostalgiei", regizorul Ion Sapdaru a reunit Jubileul (prilej de autoportrete ironice, detaşându-se Florin Mircea, Cerere în căsătorie (haz şi nerv) şi Ursul (cu o Doina Deleanu, văduvă eterică, capabilă, în final, de incandescenţă). Dacă cu cea din urmă Emil Coşeru a pornit în forţă şi tot astfel a mers zgomotos până la capăt, iar în reprezentaţia pe acelaşi text, susţinută de Teatrul de Comedie, Şerban Grigorovici a fost monoton într-un registru anost, în schimb, interpretul bulgar, Grigori Stepanovici Smirnov (Stanio Mihailov), ne-a oferit un regal de nuanţe, care caracterizau de altfel întreg spectacolul lui Nicolai Perveli, regizor tânăr, şcolit la noi, şi care se împarte între patria-patrie şi cea de adopţiune.
În fapt, festivalul, dincolo de meritul de-a fi existat, a fost ca un comentariu teoretic asupra posibilităţilor de traducere scenică. De la riguroasa, dar şi plina de dramatism montare a Teatrului Dramatic din Moscova (ce a jucat prima variantă, mai dură şi neiertătoare, a celor Trei surori) până la "(ne)firesc de libera" (după propria mărturisire din program) transcriere a regizorului Radu Afrim, Cehov a fost tratat drept partener inspirator. Horaţiu Mălăele din Cerere în căsătorie şi Ursul, legate şi adaptate, a făcut Poiana boilor în care, cu veselie şi vioiciune, actorii Delia Seceleanu şi Dragoş Huluba se recomandă ca talentaţi interpreţi de comedie. Petru Vutcărău, cu temeritate, semnează Patimile după Andrei - o dramatizare a nuvelei Salonul nr. 6, prin care actorii Teatrului "A.P. Cehov" din Chişinău au impus spectacolul de vârf al festivalului. I-am recunoscut regizorului, din nou, mâna sigură din ionescianul Regele moare, iar accentul pus pe înfruntarea dintre doctorul Andrei şi pastorul Ivan (interpretaţi de doi actori de excepţie), captivantă, n-a slăbit dramatismul montării, ajutată şi de o scenografie cu spaţii transformabile pe mai multe niveluri ale verticalei şi orizontalei.
Despre Pescăruşul lui Laur Oniga la Teatrul "Tony Bulandra" din Târgovişte am relatat la data premierei, oricum ideea de a propune trei Nina Zarecinaia a cucerit spectatorii ieşeni. Pentru că am ajuns la public, trebuie spus că superba sală a teatrului a fost mereu plină, spectacolele primite cu entuziasm şi aplauzele pe măsură. Mai trebuie spus că este înviorător să asculţi, seară de seară, text cehovian, care te întăreşte în convingerea că teatrul este peren.