Prezentarea în deschidere hors concours a filmului lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv, iar în cadrul competiţiei lungmetrajelor a Celei mai fericite fete din lume de Radu Jude s-a constituit într-un merit însemnat al ediţiei a IV-a a Festivalului Internaţional al Producătorilor de Film Independenţi de la Mamaia-Constanţa (IPIFF), dar cu paradoxul unui efect semantic surpriză, care ne dă şi cheia ne-meritelor Festivalului.
Înfrîngerea (non)eroului tînăr
Meritul ipso facto al IPIFF 4 este punerea în evidenţă a unui racord tematic între cele două filme de ultimă oră ale tinerilor cineaşti, care, altfel, - fără includerea lor în aceeaşi suită de proiecţii -, ar fi întîrziat poate să ni se releve: înfrîngerea finalmente "liber consimţită" a (non)eroului (foarte) tînăr - actant protagonist şi, în felul său, contestatar, în ambele producţii citate. Eleva cîştigătoare a unui "superb Logan break" din filmul lui Jude pare sora mai mică a tînărului ofiţer de poliţie din filmul lui Porumboiu. Pînă şi mersul pe stradă li se aseamănă. Savant interpretat de Dragoş Bucur, în contre-emploi-ul junelui prim radios de pînă acum, ofiţerul începător şi mereu în civil, în urmărirea secretă a infractorilor minori, merge pe stradă în pas mărunt şi ferit, cu capul adîncit între umeri, ascuns în gulerul înalt al celui mai banal bluzon, parcă ruşinat nu atît de modestia misiei, cît de presimţirea unei zădărnicii. La rîndu-i, (ne)norocoasa Delia - Andreea Boşneag are din fire un mers ticăit şi inflexibil, cu talia ei mult depărtată de baremul 90-60-90, cu o timorare în care i se întrevăd complexele ezitante şi eşecul visărilor adolescentine.
Fiecare va fi însă înfrînt nu de inamici malefici şi fioroşi, ci de persoane care "le vor binele", care "îi iubesc", aşa şi atît cît sînt în stare - ba care au "dreptatea lor", după legi scrise sau nescrise, legi cărora victimele li se opun din răsputeri, pînă în ultima clipă, dar cărora le cedează, în cele din urmă. E cazul nu doar al părinţilor fetei, dar şi, respectiv, al comandantului poliţiei locale, mai degrabă bonom şi foarte pasionat de Dicţionarul explicativ al limbii române, căruia ştie să-i spună pe scurt DEX şi-l mai şi amendează rezonabil la un subpunct.
Reflexul premonitoriu al unei revelaţii
Juxtapunerea în program a celor două filme şi implicit revederea lor conexă adaugă revelaţiei lianţilor uneori inefabili dintre filmele Noului Cinema Românesc o descoperire cu valoare de pattern definitoriu pentru mişcarea pornită în 2001 şi ajunsă probabil la culminaţie în 2009. IPIFF 4 a devenit astfel şi prilejul unor fireşti revizuiri ale estimărilor/sentinţelor preliminare al criticii, cum a fost afirmaţia că producţiile în discuţie ar fi atît de diferite, încît nu prea li s-ar putea concede statutul de curent sau Nou Val/Nou Cinema. După diverse încurcături terminologice şi false dileme cu isme convertite în porecle, după ce s-a vorbit şi de "apusul «mizerabilismului»", am citit că filmul, recunoscut altminteri a fi foarte reuşit, Cea mai fericită fată din lume, ar fi cam în deficit de "miză" sau cu "miză minoră".
Iată însă că (în această privinţă fără să vrea), IPIFF 4 a făcut un fel de demonstraţie despre cît de "majoră" e miza şi cît de semnificative şi poate premonitorii sînt elementele comune ale filmelor în discuţie. Demonstraţia involuntară (deşi, în alt plan, deliberată, cu vector negativ) a fost atît de spectaculos-bătătoare la ochi, dar şi atît de bine acoperită, încît s-a transformat într-un nou şi misterios merit al festivalului. Bref, palmaresul decis de juriul IPIFF 4 a înfrînt (din fericire doar punctual, pe hîrtie, în discursuri şi în eventuale dezavantaje financiare) Noul Cinema Românesc, cu argumente tot atît de imbatabil oţioase ca acelea la care recurg, în Poliţist, adjectiv, bonomul comandant al Poliţiei şi, în Cea mai fericită fată..., inocenţii părinţi ai elevei de liceu.
Establishment-ul antireformist şi disidenţa
Cînd am aflat în ajun, prin indiscreţii (după unele zvonuri neverificate, decizia ar fi fost luată cu două săptămîni înainte), că Marele Premiu al Festivalului va reveni filmului Weekend cu mama de Stere Gulea, produs de MediaPro Pictures (Andrei Boncea), cei trei critici de film aflaţi la faţa locului (alţii decît oficiantele establishment-ului antireformist, Manuela Cernat şi Dana Duma, instalate/ eternizate în cele două jurii ale IPIFF şi nu numai), respectiv Angelo Mitchievici, Magdalena Stanciu şi sus-semnatul, "ne-am autosesizat". Nu în vederea vreunui complot cu scandal, ci pentru simplul motiv-datorie că urma să decidem, în acord cu protocolul festivalului, un premiu al criticii inclus în palmaresul oficial.
Prima decizie a fost (citez formularea unuia dintre cei doi colegi de delicii şi suferinţi) "să nu cauţionăm" infamia (n-am zis-o pe loc, ca să nu-mi manipulez colegii, dar risc acum termenul), recte să nu acceptăm includerea unui premiu al criticii într-un palmares care începe cu Weekend cu mama.
Celălalt component al trioului critic ad-hoc (fac eforturi să nu divulg genul şi deci numele) a propus inspirat şi ludic-parodic (cum ne stă bine într-un festival estival) să încoronăm Weekend cu mama, într-un mini-palmares disident, cu un Anti-Mare Premiu intitulat omagial "Ramona Bădescu". Aceasta fiind "oaspete-surpriză", dar şi "membră a juriului IPIFF 2009", cum preciza ziarul CineFestival din 22 iunie 2009. Pe fotografia imensă a primei pagini era inserată următoarea asigurare: "De multe ori, cariera sa a fost pusă pe seama unor influenţi sponsori. Cu certitudine, aici, la Constanţa, este o vedetă pe cont propriu" (sublinierea în original). Personal, aş merge mai departe şi n-aş exclude ca vedeta media să fi fost mai puţin antireformistă şi antivaloare decît suratele suscitate din jurii (în stil pur estival şi local, gurile rele zic totuşi că dl Cristian Tudor Popescu - membru fidel al juriilor IPIFF - ar fi ameninţat cu retragerea, dacă "surpriza" Ramona Bădescu nu va fi neutralizată, drept pentru care aceasta ar fi fost momentan evacuată de la deliberări; însă R.B. a rămas în juriu, în timp ce C.T.P. n-a fost văzut la festivitatea de premiere, deşi - ceea ce mie nu-mi vine să cred -, aceleaşi surse anonime pretind că tocmai bine-cunoscutul justiţiar ar fi propus soluţia cu Weekend cu mama; paranteză marinărească închisă).
Premiul judeţenei de partid: Carol I
Vorbind serios (cît se poate, în context), n-aş fi riscat mai sus termenul "infamie", dacă al doilea titlu din palmaresul IPIFF 4 n-ar fi fost Carol I de Sergiu Nicolaescu, produs - coincidenţă! - de MediaPRO Pictures (personificată de acelaşi Andrei Boncea). Nu fiindcă ultimul op al cavalerului de altădată ar fi fost unul de ruşine, în jocul nostru, am oscilat între una şi două stele din cinci şi i-am atribuit filmului o culturalitate informativă a mizelor, aşa cum pentru Weekend cu mama de Stere Gulea m-am singularizat, dîndu-i la premiera din Bucureşti trei stele. Motivaţia "autosesizării" noastre şi decizia compunerii unui mini-palmares disident vin din faptul că, pe răbojul lungmetrajelor lansate în premieră, din iunie 2008 pînă în iunie 2009 (toate luate în seamă pentru competiţie, fără discriminări, prin Regulamentul IPIFF), au fost înregistrate filmele (alfabetic): Boogie, Cea mai fericită fată din lume şi Pescuit sportiv. Care, după opinia noastră fermă, unanimă, dar minimalist exprimată, se situează cu mai multe trepte mai sus decît cele două produse privilegiate de juriul condus (după aparenţa urcării pe podiumul festivităţii de premiere) de regizorul de teatru cinefil Alexandru Tocilescu.
Pe podiumul "superbei" (ca Loganul break) Rotonde de sticlă, tocmai dată în folosinţă între Mamaia şi Constanţa, preşedintele neproclamat al juriului s-a derobat însă de la o motivaţie a Marelui Premiu, pasînd acest exerciţiu Ramonei Bădescu.
În schimb, n-a lipsit o motivaţie explicită a Premiului Consiliului Judeţean Constanţa pentru Carol I, prin autoritatea locală a Culturii, Cristian Zgabercea (cu aerul blazat al unuia care ar fi pierdut, în favoarea lui Vlad Ivanov, concursul pentru rolul comandantului din Poliţist, adjectiv). Oficialul a inclus în discurs trimiteri la Traian şi Decebal şi la recuperarea Dobrogei pentru Patria Mumă, sub sceptrul titularului de premiu ("premiul judeţenei de partid", l-a tachinat la conferinţa de presă finală producătorul general al festivalului, Dinu Tănase, pe managerul festivalului, concurentul lui Vlad Ivanov, dl Zgabercea).
De ce este oţios palmaresul IPIFF 4
La conferinţa de presă finală, la care n-a fost prezent nici un membru al juriilor (pentru lung- şi scurtmetraje), Dinu Tănase mi-a acceptat o companie de prezidiu, pentru enunţul declaraţiei de presă cu care mă delegaseră comilitonii de disidenţă, producătorul general (totodată, preşedinte al Uniunii Producătorilor de Film şi Audiovizual) dovedind încă o dată fairplay-ul probat constant, încă de la prima ediţie IPIFF, cînd a început o desprindere de "desantul mediocrat", practicat în anii 2004-2005, la faţa locului, de o trupă dirijată în conflict de interese de o consilieră ministerială al cărui nume nu mai merită repetat, nu fără concursul unor prestatoare de servicii pseudocritice, ale căror nume pot fi, la rîndu-le, presupuse.
Din păcate, există însă un punct încă - repet cuvîntul - oţios în conceptele şi metodologia IPIFF. El a fost reiterat cu acest prilej concluziv de Dinu Tănase însuşi, printr-o formulare care cred că "nu ţine" deloc: "premiile au fost acordate producătorilor filmelor, nu filmelor". Am făcut pe loc o trimitere la Oscaruri, unde statueta pentru cel mai bun film este într-adevăr înmînată (nu dedicată) producătorilor, dar totdeauna filmul în cauză e la paritate valorică cu al doilea titlu din palmares, rezervat celei mai bune regii. Ceea ce n-a fost nicicum cazul nostru, numitul decalaj de mai multe trepte fiind însoţit de răsturnarea la vedere a scării de valori (pe un loc 4 în clasament, a apărut compensatoriu şi stingher, "inventat" în disperare de cauză, cum a mărturisit Dinu Tănase însuşi, Premiul de debut în lungmetraj pentru Ada Solomon, cu Cea mai fericită fată... ).
Nu e loc de nici o discuţie (altfel decît cea din finalul filmului lui Porumboiu), deoarece oricît de "al producătorilor" ar fi IPIFF, distincţiile nu pot ignora (sfidător), într-o manifestare culturală de nivel naţional, finanţată din bani publici, ierarhia valorică a filmelor (mai e nevoie să adăugăm la aceşti termeni cît de "independentă" sau "mafiotă" e firma care tronează în capul palmaresului IPIFF 4?).
Epilog cu Premiul Criticii
În palmaresul nostru disident, din cele trei filme concurente (mereu alfabetic), Boogie, Cea mai fericită fată... şi Pescuit sportiv, am acordat Premiul Criticii ultimului, tocmai ţinînd seama de profilul Festivalului "Producătorilor Independenţi", debutul în lungmetraj al lui Adrian Sitaru excelînd printre altele, eroic, în acest sens. Dacă (asta mai lipsea!) n-ar fi fost omis din competiţie (prin explicaţii neconvingătoare), Pescuit sportiv ar fi meritat ex-aequo cu Cea mai fericită fată..., Marele Premiu, într-un palmares în care ar fi putut figura şi un Premiu al Publicului, care, din fericire, n-a mai fost simulat ca în trecut (în cvasiabsenţa spectatorilor din sălile de proiecţie), ceea ce e încă un merit (paradoxal) al IPIFF 4. Alături de altele, pentru care (datorită deturnărilor care nu ne aparţin) nu mai avem spaţiu.