Naşul - Iggy Pop, Préliminaires

Dacă ar fi să-l credem pe cuvînt, Iggy Pop s-a săturat de toată pleiada de idioţi care zdrăngăne inutil din chitară, aşa că s-a hotărît să încerce altceva. Bunăoară, un pop cu modulaţii jazz, inspirat de romanul lui Houellebecq, Posibilitatea unei insule, genul acela de album tihnit, în răspăr cu fanfarele pline de adrenalină de astăzi. Venind din partea unui fin degustător de excese şi a unui turbulent înveterat, cuvintele dezgustat-dure n-ar trebui să mire pe nimeni. De altfel, chiar şi fără excentricităţile care i-au marcat cariera, americanul ar putea liniştit să lanseze astfel de afirmaţii, iar lumea să-l creadă pe cuvînt sau măcar să-l aprobe cu îngăduinţă: la sfîrşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, Iggy Pop şi The Stooges au înregistrat trei albume, The Stooges, Fun House şi Raw Power, care nu doar că au vibrat pentru prima oară, inconfundabil şi irezistibil, muzică punk (cu mult înainte ca aceasta să capete o formulare precisă), dar, în egală măsură, au influenţat decisiv trupe şi personalităţi precum Sonic Youth, Nirvana, White Stripes sau Nick Cave. Dacă acest bunic-părinte-naş al muzicienilor indie de astăzi (un bunic-părinte-naş care şi-a permis, de pildă, să plonjeze pentru prima oară de pe scenă în braţele publicului) spune că s-a acrit de nepoţii lui şi că îşi doreşte să încerce altceva, nu prea se face să nu-l crezi.

Pentru că stă să plouă, iar înainte de ploaie, tentaţiile devin un strop mai mari, pentru că se poartă impoliteţea şi pentru că vreo cîteva nuanţe n-ar trebui să deranjeze prea tare, îmi iau permisiunea să cred că, în spatele unui album ca Préliminaires, se mai ascund şi alte cîteva lucruri nespuse. Nu ştiu alţii cum sînt, dar cei 62 de ani pe care i-a împlinit anul acesta James Osterberg ar trebui să conteze cît de cît şi pentru Iggy Pop. Mai ales că Osterberg şi Pop sînt una şi aceeaşi persoană. Nu spun că la 62 de ani e musai să te laşi influenţat de jazz-ul anilor '30 din New Orleans şi să interpretezi cu vocea de desene animate a unui motan hîrşit melodia "King of the Dogs", dar parcă la vîrsta asta nu mai ţine să te plimbi cu bustul gol pe scenă şi să te revolţi împotriva societăţii. În plus, cu toată consideraţia pentru Iggy Pop, albumele sale înregistrate după anul 2000, Beat 'Em Up şi Skull Ring, nu doar că nu s-au îndreptat nicăieri, dar au arătat suficient de clar încît să doară că rock-ul-punk compus de Pop nu mai are suflu, idee, consistenţă, viaţă.

Probabil că atunci cînd îţi devine limpede că una au fost anii de juneţe cu The Stooges şi cu totul alta cariera ta dintr-un alt secol, ideea unui album liniştit, de superstar retras în melancolie, care cîntă despre moarte şi cîini pornind de la un roman scris de Houellebecq te atrage ceva mai mult decît ai lăsa să se creadă. În plus, dincolo chiar de acei tineri enervanţi zdrăngănitori din chitară, poate că plăcerea de a cînta în limba franceză "Les feuilles mortes" pe versurile lui Jacques Prévert (o franceză cîntată cu acea graţie amuzantă cu care Nat King Cole interpreta în spaniolă) te-a sedus irepresibil. Oricum ar fi Iggy Pop şi oricare i-ar fi fost motivele, Préliminaires este un album care sună prea puţin jazz.

Mai apropiat în abordare de albumele lui Cohen din anii '80, Various Positions şi I'm Your Man (dar fără rafinamentul liric al canadianului), cu două piese mai degrabă blues în maniera lui Tom Waits (private însă de ardoarea introspectivă a rivalului său din Coffee and Cigarettes), cu o melodie de un rock conformist, "Nice to Be Dead", şi o încercare fragilă de electro desuet-dezgustat, "Party Time", Préliminaires se împrăştie în prea multe direcţii plăcute, de suprafaţă, pentru a mai avea greutate.

Ceea ce rămîne însă fără a putea fi în vreun fel ocolit, trecut cu vederea, ţinut sub tăcere, acuzat este timbrul inconfundabil al vocii lui Pop. Cînd are de-a face cu armoniile nostalgice, această voce se încarcă cu toţi cei 62 de ani ai săi, se înăspreşte şi se catifelează, caldă, plină de asperităţi, irezistibilă. Spectacolul acestui album şi - dacă vreţi - reuşita sa de netăgăduit este că în preajma tonalităţilor limpezi şi tihnite, timbrul vocii lui Iggy Pop rezonează tulburător, se încarcă de emoţie şi de poveşti precum o făcea pe acea coloană sonoră vrăjită din Arizona Dream. Copiii cu chitară ar putea fi nedumeriţi, dar pe "Les feuilles mortes", bunicul-părintele-naşul lor este mai senzual ca niciodată.