Aflaţi sub presiunea lui How to Dismantle an Atomic Bomb, album asemănat cu clasicul The Joshua Tree, U2 trebuia să iasă pe piaţă cu un material cel puţin la fel de bun. De ce? Pentru că publicul face mereu comparaţii. Iar cum momentele de creaţie sunt unice prin definiţie, No Line on the Horizon a fost gândit din start ca "altceva". Nu voi face o cronică a albumului, dar această mică introducere era necesară pentru a încerca să-mi explic de ce am ieşit un pic dezamăgit de la concertul de la Barcelona.
Dar să încep cu lucrurile bune. Pentru 360 Tour, U2 a făcut o scenă cum n-a mai văzut pământul. Cu aspect de gândac metalic uriaş, scena m-a dus cu gândul la maşinăriile extraterestre ucigaşe din filmul The War of the Worlds. Alegerea Barcelonei pentru începutul turneului mondial nu a fost întâmplătoare. La concertul de acum patru ani au fost aici 80.000 de oameni, cea mai mare audienţă din Europa. Pe lângă asta, FC Barcelona le-a închiriat stadionul cu două săptămâni înainte, pentru a se putea face probele tehnice şi repetiţiile pentru tot turneul. Amplasarea scenei circulare aproape de mijlocul stadionului (la mijlocul unei jumătăţi de teren) a permis ca spectatorii să ocupe toate locurile din tribună, plus cele de pe gazon. Astfel, ne-am adunat pe Camp Nou, în seara de 30 iunie 2009, peste 90.000 de oameni. Toate biletele s-au vândut cu 5 luni înainte, în doar 54 de minute. Cu câteva zile înainte de concert, când speculanţii începuseră deja să vândă bilete la suprapreţ, organizatorii au mai scos câteva mii de bilete la vânzare la preţ oficial şi i-au băgat în faliment pe bişniţari.
Eram sigur că vor deschide concertul cu o piesă de pe albumul nou. Speram să înceapă cu Magnificent, piesa care mi se pare perfectă pentru acest moment. Fals! Lui Bono şi colegilor săi le-a plăcut mai mult Breathe, aşa că au dat startul mega-concertului şi mega-turneului cu cea mai nepotrivită melodie, la care publicul a avut reacţii minimale. Am tras adânc aer în piept şi am sperat mai mult de la piesa a doua. Am greşit din nou! No Line on the Horizon a avut parte cam de aceeaşi primire. Magnificent, care a fost abia a treia, a trezit puţin publicul, care a început să aibă reacţii. Bono şi-a luat baloanele portocalii şi a început să umble de jur împrejurul scenei.
Înainte de Beautiful Day, Bono ne-a mulţumit tuturor că am cumpărat bilete şi am venit la concert din Barcelona şi din toată lumea. Apoi, a strecurat cuvântul "Barcelona" în câteva momente ale cântecului, căutând un populism facil în rândul localnicilor, care, fireşte, au urlat de fericire. După I Still Haven't Found What I'm Looking For, a venit prima mare surpriză a serii - Angel of Harlem, pe care Bono i-a dedicat-o lui Michael Jackson şi a încheiat-o cu pasaje din cântecele acestuia Dirty Diana şi Don't Stop Till Get Enough. Moment frumos, la care publicul a reacţionat fantastic, confirmând încă o dată respectul pe care muzicianul Michael Jackson l-a răspândit în jurul său.
După acest moment de încărcătură emoţională, a venit unul de echilibrare. Deşi a sunat foarte bine, In a Little While nu a mişcat publicul decât la primele acorduri. Imediat după, U2 a scos din joben a doua mare surpriză a serii - un duplex live cu cosmonauţii de pe Staţia Spaţială Internaţională. "Se vede Barcelona de acolo, de sus?" a întrebat Bono. Şi iarăşi publicul a urlat de bucurie. La Unknown Caller, trupa m-a convins că nu va mai compune niciodată melodii fără "ooooooo", în timp ce ecranul circular de deasupra scenei a început să se extindă în jos, ca un ciorap supraelastic, proiectând imagini pe care cu greu nu le puteai considera tridimensionale. Am trecut tot la capitolul surprize şi cântecul The Unforgettable Fire, pe care am fost atât de surprins că îl aud, încât nu l-am recunoscut decât la refren. Am aflat ulterior că grupul nu l-a mai cântat live din 1990. La următorul punct pe ordinea de zi, City of Blinding Lights, scena a început să îşi arate potenţialul şi a dat din ea tot ce se putea mai bun.
Piesa care acum patru ani arunca în delir publicul încă de la începutul concertului, Vertigo, a provocat şi acum o reacţie similară. Uriaşul salut "Ola!" de la refren, urlat de 90.000 de voci, cred că s-a auzit până la Staţia Spaţială. Pentru că au vrut să facă prea multe în concertul ăsta, U2 au apelat chiar şi la remixuri semi-playback. I'll Go Crazy If I Don't Go Crazy Tonight a avut parte de o versiune dance, cu care grupul s-a cerut la discotecă. Deşi Bono a strigat inclusiv Everybody In the House înainte de refren, nu cred că cineva o să-i primească înăuntru. Mi-a venit inima la loc abia la Sunday Bloody Sunday şi Pride (In the Name of Love). Apoi, punguţa cu surprize s-a deschis din nou şi din ea s-a auzit Walk On. Aş fi vrut să-l consider un răsfăţ personal, dar, din respect, n-am putut. Cântecul i-a fost dedicat celebrei Aung San Suu Kyi din Birmania, laureată a Premiului Nobel pentru Pace şi aflată în arest la domiciliu. Pe scenă au urcat 40 de oameni purtând măşti cu chipul ei, iar Bono i-a transmis un nou mesaj de solidaritate, alături de întreg stadionul.
Odată intraţi în zona cântecelor cu dedicaţie, am avut parte de surprinzătoarea MLK (piesa de final de pe The Unforgettable Fire), scrisă în onoarea lui Martin Luther King, care s-a lipit perfect cu Where the Streets Have No Name. În acest moment al concertului mi-am pierdut vocea. Ceilalţi au răguşit cinci minute mai târziu, când Bono Întâiul a îmbrăcat un tricou al FC Barcelona (cu numărul 1, cum altfel?) pe spate. Melodia următoare, One, a părut astfel o dedicaţie pentru el însuşi. Bisul mi-a reconfirmat faptul că playlistul concertului a fost făcut pe genunchi. Ultra Violet (Light My Way) ne-a lăsat mască. Apoi, Bono şi-a luat o geacă cu leduri şi ne-a consolat cu With Or Without You. Totul s-a încheiat cu obsesiva Moment of Surrender.
Spre deosebire de Vertigo Tour din 2005, în noul turneu U2, show-ul primează în faţa muzicii. U2 360 Tour fură privirea, ridică părul de pe spate şi te face să exclami "Uau!". Dar cântecele nu se mai leagă atât de bine între ele, speechurile lui Bono nu par la fel de inspirate, momentele sensibile au fost înlocuite cu altele senzaţionale, iar melodiile scoase de la cântare au fost înlocuite cu unele mai slabe. Pe scurt, trăim vremuri pragmatice, în care magia nu-şi mai găseşte locul. No Line on the Horizon e un album bun, dar nu e un album de concert. Probabil de aceea era nevoie de cea mai spectaculoasă scenă din lume.