Fed up - Dan Andrei Aldea

Un cotidian românesc de mare tiraj a publicat recent un interviu "de adio" cu Dan Andrei Aldea, chitaristul teribil din anii '70, autorul soundtrack-ului de neuitat de la filmele lui Dan Piţa şi Mircea Veroiu Nunta de piatră (1972) şi Duhul aurului (1974), solist vocal şi poliinstrumentist al legendarei trupe Sfinx.

Artistul anunţă acum că, după aproape 30 de ani de exil autoimpus în Germania, este hotărât să-şi retragă cetăţenia română. Fair enough, doar că la întrebarea jurnalistului "Crezi că România are artiştii pe care-i merită, iar tu aici, în Germania, ai publicul pe care îl meriţi?" răspunde evaziv: "Grea întrebare!". Cum ar veni, e greu să rămâi acolo unde nu te apreciază mai nimeni (sau te apreciază mai mulţi, dar după ce ai ales libertatea), e greu şi să trăieşti în pribegie, acolo unde - material - îţi este răsplătită munca. Drama dezrădăcinării şi a nostalghiei (=dorului) unui alt Andrei - Andrei Tarkovski (şi regizorul rus s-a hotărât - tot în acelaşi an, 1982 - să întoarcă spatele patriei sale nerecunoscătoare ce n-a avut nevoie de arta sa) - e dusă mai departe de acest muzician de la care au rămas câteva albume evergreen, melodii intrate deja în folclorul pop-folk-rock aflate acum pe buzele multora (Om bun, An după an, Cântecul bufonului, Şir de cocori, Într-un cer violet etc.) plus creaţiile sale - în mare parte necunoscute publicului românesc - realizate în Occident.

Dan Andrei Aldea îşi încheie acest interviu-surpriză cu o profeţie: "Eu zic că la ora actuală România este pe cel mai bun drum înspre a-şi pierde însăşi esenţa poporului care o locuieşte. Ceea ce nu s-a întâmplat nici sub unguri, nici sub turci, sub ruşi, sub comunism... Acum, îşi pierde identitatea."... Care să fi fost oare identitatea românilor sub comunism (în condiţii de sporită presiune ideologică, poliţienească etc.), mai pronunţată şi mai vie, în opinia sa, decât acum când există posibilitatea îmbrăţişării uneia sau alteia dintre ideologii, religii, cetăţenii etc.? Situaţia în România nu e pe roze, de bună seamă, însă parcă e puţin derutantă această capitulare. Dar dacă aşa înţelege el să meargă înainte chiar de drumu-i greu, să nu mai privească înapoi peste umăr? Poate că acesta e drumul său, aşa cum cânta (premonitoriu?) în România anilor '70 (în songul Secolul vitezei) şi atunci nimeni n-are dreptul să i se opună. Să se fi referit el oare la pierderea acelei identităţi care a fost însăşi raţiunea de a fi a celor ce - de veacuri - se încăpăţânează încă să stingă ultimii lumina aici, la porţile Orientului? Să nu existe decât două căi, anume: ratarea prin rămânerea în patria care-şi pierde identitatea, respectiv împlinirea prin fuga înspre un pământ al făgăduinţei (şi asumarea implicită a ruperii cu trecutul, inclusiv prin renunţarea la cetăţenie)?

A contesta gestul lui Aldea (oricât de scandalos li s-ar părea el unora) echivalează cu a contesta existenţa Apusului şi a Lumii Noi, formate tocmai din personalităţi puternice care au rezistat nostalghiei şi au supravieţuit (cum, cu ce preţ e altă poveste) noilor condiţii de viaţă. La urma urmei, unui om care îşi concepe moartea "în Italia, într-un orăşel la malul mării, cu faţa la mare" şi care (nu e puţin lucru) îşi permite să-şi vadă visul cu ochii (materialiceşte vorbind), nu-i poţi spune decât: Umblă sănătos, om bun. Facă-se voia ta!