Mărturisesc că m-am dus la premiera spectacolului Apus de soare de la Teatrul Naţional şi din curiozitate, dar şi încărcat de prejudecăţi. Ştiam piesa lui Barbu Ştefănescu Delavrancea din anii de şcoală şi îmi aminteam de vocea tunătoare a lui George Calboreanu în acea interpretare inegalabilă a rolului principal. Eram curios cum ar putea Dan Piţa să readucă în atenţia publicului o piesă clasică, având în centru un mare domnitor român, astăzi, într-o vreme zbuciumată, când la modă sunt experimentele, demitizările, când românul are cu totul alte preocupări, angoase, frământări cotidiene, când istoria este tocată mărunt, dată la topit şi rescrisă pentru a fi epurată de toate mistificările unei jumătăţi de secol de comunism, perioadă nefastă, în care marii eroi ai ţării nu deveniseră decât nişte umili “precursori” ai “geniului Carpaţilor”.
În primul rând, câteva cuvinte despre “materialul de lucru”: piesa lui Delavrancea rămâne, indubitabil, una dintre marile capodopere ale culturii româneşti. Patina timpului nu-i ştirbeşte cu nimic prospeţimea, dimpotrivă, îi accentuează savoarea. Este vie, are personaje puternice, reconstituie un timp de mare dramatism din istoria Moldovei, cu minuţie, chiar dacă evenimentele şi personajele sunt filtrate de spiritul vizionar al lui Delavrancea, el însuşi un personaj fabulos. Are trăiri la limită, intrigă abil ţesută, se poate înscrie fără nici un fel de handicap alături de marile texte dramatice ale lumii.
Regia lui Dan Piţa este întru totul remarcabilă. Piţa nu apelează la experimente sau la posibilităţi tehnice de ultimă oră pentru a tăia şi reconstrui textul, pentru a-l trata în cheie modernă, parodică ori futuristă, ci foloseşte toate acestea pentru a crea un spectacol grandios, “o frescă istorică monumentală” - cum suna chiar prezentarea oficială a spectacolului. Muzica lui Adrian Enescu se insinuează firesc şi accentuează momentele de mare dramatism, decorurile, ca o imensă catedrală a neamului (o spun fără nici o undă de maliţie), conferă măreţie momentului, costumele, armele, armurile sunt impecabile, strălucitoare, fastuoase, mişcarea scenică, secvenţele de luptă, mulţimea figuranţilor, dozarea fină a luminilor, sonorizarea fără cusur dau, toate împreună, ritm, tensiune şi unitate piesei, susţinând la maximum firul şi fiorul dramaturgic. Costel Constantin (Ştefan cel Mare) face unul dintre cele mai bune roluri din cariera sa artistică. Poate cel mai bun. Accentuează dimensiunea umană a marelui domnitor, fără a-i ştirbi din măreţie. Dimpotrivă. Comparaţia cu George Calboreanu îşi pierde sensul. În fond şi la urma urmei, Costel Constantin îl interpretează pe Ştefan cel Mare, nu pe George Calboreanu în rolul lui Ştefan cel Mare. Marius Bodochi, Claudiu Bleonţ, Şerban Ionescu, Eugen Cristea fac şi ei roluri memorabile, Monica Davidescu e ceva mai firavă faţă de intensitatea partiturii, în schimb Oana (Adina Andrei) şi Rareş (Răzvan Oprea) aduc, prin tinereţea şi inocenţa lor, unda de prospeţime dorită în acele vremuri atât de înnourate.
Noua punere în scenă a piesei Apus de soare nu este doar un spectacol grandios, ci şi necesar. Timp de trei decenii, piesa nu a mai fost jucată pe prima scenă teatrală a ţării. Cincisprezece ani din pricina celor ce urzeau cultul ceauşist (nici un spectacol nu mai putea avea în centru vreo altă personalitate a ţării - fie ea şi istorică - decât pe Nicolae Ceauşescu), apoi alţi cincisprezece din cauza demonetizării până la dispariţie a sentimentului naţional autentic, înlocuit de un patriotism găunos, perpetuat de “foştii” ajunşi iarăşi (mai bine zis rămaşi) în prim-planul politicii. Istoria trebuie rescrisă pentru a scăpa de mistificări, dar până la acea limită dincolo de care se cască neantul. Orice naţie, mai ales una ca a noastră, aflată într-o prea îndelungată confuzie, are nevoie de repere pe care să se cimenteze o scară de valori firească. Şi ce alte repere mai puternice putem avea decât marii înaintaşi făcători de ţară? Spectacolul Apus de soare, jucat acum iarăşi la Teatrul Naţional, constituie un pas important, măreţ şi profund, către acea necesară restituire a valorilor autentice ale spiritualităţii româneşti. Cuvintele sunt însă de prisos. Mergeţi să-l vedeţi şi judecaţi dumneavoastră înşivă.