Cu siguranţă, în ziua de azi, Bienala de artă de la Veneţia nu este nici cel mai bine organizat eveniment mondial de acest fel şi nici cel mai mare, iar simpla vizitare a pavilioanelor naşte o mulţime de nemulţumiri. Şi, totuşi, rămîne cel mai prestigios, iar prezenţa în selecţia unuia dintre pavilioanele naţionale sau în cel internaţional constituie un motiv de mîndrie pentru oricare artist.
Tocmai de aceea, alegerea celui / celor care reprezintă România este nu doar un moment aşteptat de curatori şi artişti, ci şi un prilej pentru aprinse discuţii despre cine şi cum expune în Giardini.
În ultimul deceniu, pavilionul românesc a fost, în general, bine apreciat de vizitatorii specialişti sau nespecialişti. Scopul acestui articol nu este, însă, analizarea calităţii artistice a proiectelor care au prins viaţă în pavilionul României de la Veneţia, deşi este limpede că nu avem de ce să ne fie ruşine. Începînd cu pavilionul "desenat", în 1999, de Dan Perjovschi (artistul a revenit, în 2007, în pavilionul internaţional) şi continuînd cu cele care au reunit grupuri de artişti ce au reuşit să se impună pe piaţa europeană (Gheorghe Rasovsky, Bogdan Achimescu, Alexandru Antik, Olimpiu Bandalac, Sándor Bartha, Matei Bejenaru, Sebastian Bertelan, Mircea Cantor, Călin Dan, Teodor Graur, Gusztav Ütö, Salbolcz Kiss Pál, Călin Man, Dan Mihălţianu, Alexandru Patatics, Rostopasca, Sorin Vreme, Peter Hügel, George Sabău, Caius Grozav, Roxana Cherecheş, Judit Angel, Ioan Ciorbă şi Romulus Bucur), pînă la mai recentele participări (Daniel Knorr, curator fiind Marius Babias, în 2005, Mona Vătămanu, Florin Tudor, Cristian Pogăcean şi Victor Man, curator fiind Mihnea Mircan, în 2007, şi Ştefan Constantinescu, Andrea Faciu şi Ciprian Mureşan, curator fiind Alina Şerban, în 2009), contribuţia românească a fost, în general, remarcată, chiar dacă nu a fost încununată cu vreun Leu.
Dacă la ediţiile din 1999, 2001 şi 2003, ministerul a desemnat, direct sau prin intermediul Muzeului Naţional de Artă Contemporană al României, artiştii care au expus la Bienală, la ultimele trei ediţii a fost lansat un concurs de proiecte. Un juriu desemnat de ministru a decis ce proiect urmează să prindă viaţă în pavilion. O procedură similară era deja aplicată în cazul Bienalei de arhitectură, unde rolul decisiv în selecţionarea proiectului cîştigător îl avea un juriu constituit cu sprijinul Uniunii Arhitecţilor din România.
Cine au fost membrii juriilor
În 2006 şi 2008, juriul a fost, de asemenea, numit de ministru. Poate că nu este lipsit de interes să precizăm cine a făcut parte, în ultimii cinci ani, din aceste jurii. În cazul juriilor care au decis proiectul pentru Bienala de artă, ele au reunit pe Matei Bejenaru (în 2007; a fost numit în juriu, dar nu a mai participat la jurizare), Marcel Bunea (în 2007), Mirela Dăuceanu (în 2009), Ruxandra Demetrescu (în 2009), Dorel Găină (în 2005), Ion Grigorescu (în 2005 şi în 2007), Adrian Guţă (în 2007), Timotei Nădăşan (în 2007 şi în 2009), Anca Oroveanu (în 2009), Mihai Oroveanu (în 2005 şi în 2007), Dan Perjovschi (în 2005), Romelo Pervolovici (în 2005 şi în 2007), Ileana Pintilie (în 2007 şi în 2009) şi Magda Radu (în 2009). Pentru Bienala de arhitectură, juriile au fost alcătuite din Ioan Andreescu (în 2006; a fost numit în juriu, dar nu a mai participat la jurizare), Ruxandra Demetrescu (în 2008), Ştefan Lungu (în 2008), Marius Marcu-Lăpădat (în 2006 şi în 2008), Dan Marin (în 2006), Cătălin Sârbu (în 2006), Florian Stanciu (în 2006), Iulia Stanciu (în 2008), Ioan Strejan (în 2006) şi Radu Teacă (în 2006). În toţi aceşti cinci ani, am avut onoarea de a prezida juriul (desigur, o calitate datorată, exclusiv, funcţiilor pe care le-am ocupat în minister în această perioadă).
Evident, în fiecare an, au existat concurenţi nemulţumiţi că nu au cîştigat selecţia naţională. Faptul e de la sine înţeles: orice examinare supusă judecăţii unui arbitru poate naşte frustrări. Unii dintre cei nemulţumiţi au depus chiar şi contestaţii. Totuşi, numărul acestora este insignifiant, raportat la cel al proiectelor înscrise în concursuri.
Ce susţine Memoriul întocmit de Liviana Dan şi Anca Mihuleţ
Selecţia din 2009 nu a făcut excepţie, dar ea a născut o dispută care a făcut valuri în presă. Astfel, ca urmare a unui memoriu depus la minister, prin care Liviana Dan şi Anca Mihuleţ, curatoarele unui proiect respins la selecţia din 2009, au constatat "că textura intelectuală, stilul, estetica şi structura unei cercetări începute în anul 2006 de artistul Sebastian Moldovan şi puse în practică în diferite expoziţii şi proiecte (Catching Passages - Casino de Luxembourg, Luxemburg / Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal, Sibiu, 2007, Transfer Rumaenien 1 - chafhof Kunstlerhaus, Freising-München, Luxury is..., Jan Dhaese Galerie, Gent, 2008, D.I.Y. Shelter for the Midnight Sun, propunere pentru Lulea Art Biennial, 2009, coperta PAVILION #13, Sebastian Moldovan - Sketch for the tomato garden, ball point pen on paper, 21x30 cm, 2009) se regăseşte în lucrarea Exuberantia suspended, a artistei Andrea Faciu, parte a pavilionului României la Bienala de Artă de la Veneţia 2009" şi au conchis că "este de neacceptat ca munca onestă a unui artist să fie anulată din cauza erorilor unui sistem de evaluare confuz şi a lipsei de idei creative".
Acest memoriu, transmis şi la Cotidianul, a determinat-o pe jurnalista Lucia Popa să preia, în articolul Ministerul Culturii a finanţat un plagiat, acuzele lansate de cele două curatoare. Citînd-o pe Simona Tănăsescu (în momentul de faţă, consilier al ministrului), care a declarat că "este evidentă şi penibilă asemănarea" între proiectele celor doi artişti (Sebastian Moldovan şi Andrea Faciu), "motiv pentru care ne-am mobilizat şi vom face în curând o dezbatere publică pe această temă", articolul Luciei Popa, care avea drept subtitlu textul "Una dintre lucrările cu care (sic) România a participat la Bienala de la Veneţia este acuzată de plagiat, iar Ministerul Culturii îşi asumă critica, cu tot cu zecile de mii de euro plătite", a dat naştere nu doar la dezbaterea menţionată, ci şi la un val de reacţii emoţionale.
Cuvintele Luciei Popa spuneau, limpede, că ministerul ar recunoaşte că ar fi finanţat, cu zeci de mii de euro, un plagiat. Aceste cuvinte au avut efectul unui detonator. Chiar dacă Liviana Dan şi Anca Mihuleţ au precizat că ele nu au utilizat niciodată cuvîntul "plagiat", motiv pentru care Lucia Popa şi-a modificat titlul articolului, în ediţia electronică a ziarului, în Ministerul Culturii a finanţat un posibil plagiat, chiar dacă Sebastian Moldovan însuşi nu a adoptat nici o atitudine publică prin care să susţină aceste acuze, şi chiar dacă nici măcar Simona Tănăsescu nu a declarat că ministerul ar constata vreun plagiat, ci doar că îşi însuşeşte comentariile celor două curatoare sibiene, privind asemănarea proiectelor, propoziţia care deschidea articolul din Cotidianul a alimentat o discuţie care a depăşit, adeseori, nu doar cadrul propus de minister, ci şi limitele decenţei.
Acuzele la adresa juriilor din ultimii cinci ani şi, implicit, la adresa proiectelor selecţionate de acestea, au fost augmentate şi de un memoriu al lui Răzvan Ion, transmis ministerului. În textul său, preluînd fraze din blogul publicat de Bogdan Ghiu pe LiterNet (în care, pornind de la "absenţa oricărui dram de creativitate, de noutate a conceptului acestei Bienale: Making Worlds, Ghiu consideră că "Nu arta este de vină pentru această ofertă curatorială slabă"), prin care acesta solicită "desecretizarea" proiectelor româneşti care concuraseră pentru ediţia din 2009 a Bienalei, fiind "curios, intelectual şi patriotic, să le văd proiectele, să constat dacă bogăţia, creativitatea artistică românească actuală este autentică sau falsă", Răzvan Ion, vorbeşte despre "ministrul Culturii şi toţi cei din minister" considerînd că aceştia "Se pozează să fie frumoşi şi rămîn aşa (creierul rămîne şi el tot aşa, pe post de figură de ceară)".
Ideea "desecretizării" este preluată de Simona Tănăsescu, ea acccentuînd: "Eu am propus să se facă o expoziţie cu toate proiectele, la încheierea Bienalei. Cred că impostura celor ce s-au ocupat de partea administrativă a făcut ca lucrurile să iasă prost". Şi continuă consilierul ministrului: "După părerea noastră, juriul trebuie să fie compus din oameni care au avut experienţa bienalelor trecute, ceea ce nu s-a întâmplat în această comisie. Asemănarea dintre cele două proiecte ne face să devenim penibili şi anacronici pe un discurs mărunt şi redundant".
Disputa de la Ministerul Culturii
Dezbaterea preconizată de minister pornea, aşadar, de la termeni duri: plagiat, incompetenţă, sistem de evaluare confuz, lipsă de experienţă, penibili, anacronici, desecretizare, zeci de mii de euro etc. Comunicatul prin care ministerul anunţă aceeaşi dezbatere (www.cultura.ro/News.aspx?ID=1405) pune accent pe "transparentizare", susţinînd că "procedurile de selecţie a comisiei au variat aproape de la an la an" (afirmaţie pentru care comunicatul ministerului nu aduce, însă, nici o dovadă) şi menţionează ce consideră ministerul că ar trebui să se aibă în vedere la selecţionarea proiectului românesc la Bienală: "criteriul transparenţei manifestate prin realizarea unei grile de evaluare unice, publicate înaintea concursului, şi criteriul referinţelor critice internaţionale în ceea ce priveşte curatorul şi artiştii participanţi".
Discuţia de la minister a avut loc în ziua de 1 iulie 2009 şi a fost moderată de Alexandru Bălăşescu, directorul de cabinet al ministrului. Dar tocmai lipsa de reacţie a moderatorului - la atitudinea constantă a unor participanţi (aici, Răzvan Ion s-a remarcat, dintru început şi pînă la sfîrşit) de a-i jigni, la grămadă, pe cei prezenţi şi pe cei absenţi, de a refuza dreptul celorlalţi la opinie şi de a considera doar propriile idei drept singurele valabile, în numele, probabil, al unei presupuse expertize absolute în domeniul artei - i-a determinat pe unii dintre invitaţi (Mariana Celac şi Marius Marcu-Lăpădat) să părăsească sala, în semn de protest. Discuţia a fost dezlînată şi a pornit de la un material alcătuit în minister din opinii primite, în avans, de la persoane care nu au putut să participe (Maria Rus Bojan, de exemplu) sau preluate dintr-o mai veche dezbatere găzduită, în 2007, în paginile Observatorului cultural (www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=5538). În esenţă, ministerul a propus cinci subiecte: data organizării concursului, criteriile pentru numirea comisiei de jurizare, apelul la proiecte, condiţiile de înscriere la concurs şi criteriile de jurizare.
Selecţia înaintea temei?
Mai concret, dacă pînă acum, cel puţin, din 1990 încoace, artiştii care expuneau în pavilionul veneţian erau aleşi (indiferent dacă în urma unei jurizări sau nu) după ce organizatorii Bienalei anunţau tema, se pare că ministerul înclină să devanseze, cu pînă la un an de zile, această procedură, ceea ce face ca între proiectul selecţionat şi tema anunţată să nu mai fie nici o legătură. Acesta ar fi şi cel mai mare impediment al propunerii. Ce-i drept, artiştii ar avea ceva mai mult timp să îşi pregătească realizarea proiectului şi, poate, printr-un efort administrativ dublat de acordul controlorului delegat al Ministerului Finanţelor, în Ministerul Culturii, poate, ar exista posibilitatea acordării avansului financiar prin care sînt susţinute proiectele prezentate în pavilion, cu mai mult de 40-50 de zile înainte de deschiderea Bienalei, aşa cum, din păcate, se întîmplă de regulă, din cauza procedurilor create de legislaţia actuală (ceea ce face ca avansul sumei contractate de curator cu ministerul să plece extrem de tîrziu din bugetul public, fapt care îi determină pe curatori să se împrumute din alte surse, pentru a putea iniţia proiectul).
Propunerile Ministerului Culturii
În ceea ce priveşte comisia de jurizare şi toate celelalte subiecte abordate, deşi ministerul a anunţat printr-un drept la replică (la un alt articol din Cotidianul) postat pe site-ul său (www.cultura.ro/News.aspx?ID=1413), potrivit căruia "întîlnirea a făcut posibilă determinarea unor concluzii cu privire la toate temele aduse în discuţie", trebuie să remarc faptul că nu toate aceste concluzii au adus ceva nou. De exemplu, a fost reţinută regula prin care "curatorul desemnat al pavilionului nu trebuie să fie funcţionar public". Normal! Nici nu a fost vreodată! S-a spus că "este necesară prezenţa unui birou în cadrul ministerului dedicat Bienalei de la Veneţia, cu atribuţii clare de legătură a cîştigătorilor concursului cu aparatul birocratic". El a existat, ca un compartiment de sine stătător, din 2005 pînă în 2009, chiar dacă, prin denumire, nu a fost "dedicat" Bienalei. Compartimentul în cauză există şi astăzi, cu o denumire schimbată, şi este inclus în Direcţia Muzee, colecţii şi arte vizuale din minister şi are exact atribuţiile amintite (pe lîngă multe altele, bineînţeles). În comunicatul său, ministerul a mai reţinut regula potrivit căreia "nu vor fi permise conflicte de interese ale membrilor comisiei care să evalueze proiecte depuse de persoane înrudite şi/sau în relaţii de muncă". Numai că această regulă a funcţionat şi pînă acum, membrii juriilor fiind obligaţi să semneze şi o declaraţie pe proprie răspundere, în acest sens. De asemenea, se spune că "apelul la proiecte se va face într-o formă standardizată pe baza unui formular". Aparent, tot aşa s-a întîmplat şi în ultimii cinci ani. Totuşi, ceea ce s-a sugerat în discuţie a fost că formularul de înscriere ar trebui să fie unul mult mai detaliat şi că, de fapt, toţi concurenţii ar trebui să îşi prezinte proiectele într-o formă standardizată, ca în cazul proiectelor depuse la Administraţia Fondului Cultural Naţional.
Ceea ce se pierde din vedere aici, în opinia mea, este că juriul este interesat, în primul rînd, nu de un formular procustian, capabil doar să anonimizeze artistul, ci, dimpotrivă, de calităţile creative ale acestuia, de ceea ce îl individualizează. Tocmai de aceea, faptul că documentaţia pe care concurenţii au depus-o în 2009 (Curriculum vitae al autorului / autorilor, documentaţie scrisă cu prezentarea conceptului plastic al proiectului, planşe (format A3) care să cuprindă prezentarea proiectului la scara stabilită de autor / autori şi care vor reuni: perspective, vederi, schiţe, planuri, secţiuni caracteristice, detalii ale proiectului etc., un portofoliu cu imagini ale proiectelor sau lucrărilor realizate anterior, devizul estimativ al proiectului) mi se pare a fi suficient de concludentă, fără a mai fi nevoie de formulare de genul celor care se depun pentru proiectele finanţate de AFCN. Poate că aceste formulare ar aduce mai multă linişte unor responsabili ministeriali, dar ar elimina proiectele "neconvenţionale". După cum observa, pe bună dreptate, Timotei Nădăşan, cu aplicarea unei asemenea formularistici, şansele - ca un proiect de genul celui propus de Daniel Knorr şi Marius Babias în 2005 să fie acceptat - scad considerabil.
Există însă şi noutăţi. Astfel, "membrii comisiei nu trebuie să aparţină unor galerii comerciale sau unor edituri" (dorinţă pioasă, dificil de pus în practică, pentru că numărul celor care ar îndeplini, riguros, aceste criterii ar duce la micşorarea drastică a bazei de selecţie a membrilor juriului). De asemenea, ar trebui "cooptat în comisie ultimul curator al pavilionului" şi "nu este nevoie de un preşedinte al comisiei, sau cel puţin acesta nu va mai proveni din cadrul M.C.C.P.N." (ambele idei s-ar putea dovedi benefice, dar ele nu asigură, în mod necesar, creşterea calităţii procesului de jurizare).
Totodată, ministerul a reţinut propunerea potrivit căreia "concursul se va desfăşura în două etape: mai întîi, o preselecţie a proiectelor pe baza documentaţiei transmise de către participanţi (care pot fi fie proiecte curatoriale, fie proiecte individuale ale artiştilor); în urma stabilirii listei scurte, candidaţii vor fi invitaţi la un interviu în faţa comisiei de prezentare a proiectului". Evident, dacă va exista timpul necesar, o asemenea etapizare ar fi binevenită.
Probabil însă că cel mai sensibil punct al concluziilor ministeriale este acesta: "juriul va consemna rezultatul proiectului oferind o justificare scrisă a alegerii proiectului cîştigător, pe baza unui buletin de evaluare cu criterii profesionale, clare şi publice". În cadrul discuţiei am avut ocazia să precizez că şi pînă acum, cel puţin, în anii în care am făcut parte din juriu, acesta a avut foarte clar precizate cinci criterii de jurizare:
conceptul inovator al fiecărui proiect în parte, sustenabilitatea acestuia în contextul general al Bienalei şi reprezentativitatea artiştilor participanţi;
analiza participărilor internaţionale şi ale României în cadrul ediţiilor anterioare ale Bienalei;
tendinţele internaţionale cu privire la reprezentativitatea la Bienală;
capacitatea prezumtivă a organizatorilor proiectului de a materializa un proiect de o asemenea anvergură (experienţa curatorilor în organizarea de proiecte culturale de anvergură);
înscrierea în cadrul temei şi a direcţiilor generale trasate de organizatori.
Cu ce ar fi aceste criterii mai puţin "profesionale" decît cele propuse de minister, în timpul discuţiei? Mai concret, acestea au fost puse în următoarea grilă:
1. Originalitatea demersului artistic - 50 puncte
2. Existenţa altor surse de finanţare,
- proprii sau atrase - 60 puncte
- surse proprii - 20 puncte
- surse atrase - 40 puncte
3. Importanţa proiectului din punct de vedere:
- internaţional - 20 puncte
- naţional - 10 puncte
- zonal - 5 puncte
- local - 5 puncte
4. Gradul de relaţionare al demersului artistic cu alte domenii ale cunoaşterii sau vieţii sociale - 10 puncte
5. Obiectivele proiectului - 10 puncte
6. Numărul participanţilor implicaţi în realizarea proiectului - 10 puncte
7. Prezenţa unor participanţi aparţinînd minorităţilor naţionale - 5 puncte
8. Prezenţa femeilor în realizarea proiectului - 5 puncte
9. Referinţe critice asupra realizatorilor proiectului ori asupra proiectului - 10 puncte
Nu are rost să comentez această propunere de grilă (lăsînd la o parte amuzamentul creat în sală, mai ales în ceea ce priveşte criteriile 7 şi 8, ea a fost propusă, totuşi, doar drept exemplu), dar convingerea mea este că înlocuirea unor criterii cu un grad, e adevărat, mai mare de generalitate, cu unele mai detaliate şi aplicate mecanic, aşa cum se pare, doreşte ministerul, nu ar rezolva nimic. Şi aceasta pentru că, de exemplu, acelaşi proiect poate fi punctat de un membru al juriului, cu un maximum posibil, la "criteriul importanţei", şi cu un minimum posibil, de un alt membru al juriului. Cum este dovedit, "ştiinţific" gradul de importanţă?
De fapt, se pare că se încearcă, printr-o asemenea grilă, eliminarea "subiectivităţilor". Ca să o citez pe Anca Oroveanu, "ideea de a elimina dintr-un asemenea proces orice urmă de subiectivitate e nu numai utopică, ci şi pernicioasă. Subiectivităţile fiecăruia se corectează şi se echilibrează reciproc". Ce va aduce nou o asemenea grilă? În afară de faptul că membrii juriului ar putea să se pronunţe şi de acasă, după ce au "vizionat" proiectele pe site-ul ministerului (aşa după cum, de asemenea, s-a propus), fără să mai discute între ei, fără să mai asculte argumentele celorlalţi, se pare că singurul cîştig ar fi acela că buletinele de punctaj ar deveni publice după jurizare.
În acest fel, de exemplu, toată lumea ar afla că opinia unui jurat despre un proiect ar fi: importanţa sa internaţională este nulă. Şi? Îi va putea cineva schimba decizia post factum? Nu. În schimb, poate că se vor trezi unii curatori care, jigniţi de o asemenea apreciere, nu se vor mulţumi doar să depună contestaţii la minister (ceea ce ar putea presupune numirea unei comisii de soluţionare a contestaţiilor... şi a unei alte comisii, de soluţionare a contestaţiilor depuse la soluţionarea contestaţiilor etc.), dar îl vor şi acţiona pe respectivul în justiţie.
Asemenea grile funcţionează în cazul selecţiilor de proiecte pe care le face Administraţia Fondului Cultural Naţional, dar şi acolo, chiar şi numele membrilor juriilor, nu numai buletinele de punctaj rămîn secrete, pentru a nu crea posibilitatea exercitării de presiuni asupra juraţilor. E adevărat, marota "transparentizării" procesului de selecţie a unor proiecte finanţate din bani publici dă foarte bine în presă. Decidenţii politici, mînaţi adeseori de un populism devastator, nu vor să lase impresia că ar cheltui iresponsabil banul public. Pe de altă parte, jurnaliştii, dornici să gîdile orgoliile, ignoranţa şi aroganţa omniscienţei asumate de majoritatea consumatorilor de mass-media, vor să se arate vigilenţi cu orice "funcţionar" care "uite, domnule, pe ce aruncă banii"!
Cutremurul cultural n-a existat
Acesta a fost şi mecanismul care a funcţionat pe traseul articolului din Cotidianul (care dorea să "dezvăluie", să "demaşte" etc.) - reacţia ministerului (care ia măsuri ca "să nu se mai risipească banii contribuabililor") - reacţiile unor participanţi la discuţie (de genul, "să decidem toţi, democratic", dar numai noi, "cei care sîntem avizaţi"; de aici, pînă la "cine eşti dumneata să îţi dai cu părerea?" nu a fost decît un pas - care a fost adeseori făcut în amintita discuţie din 1 iulie 2009). Se publică, oare, asemenea buletine de vot, chiar în cazul acordării Leilor, la Bienală? Nu. Există şi acolo implicaţi bani publici? Evident, da: sînt banii contribuabililor italieni.
Tot ca măsură menită să "transparentizeze" procesul de selecţie, s-a propus expunerea proiectelor într-o expoziţie sau afişarea acestora pe site-ul ministerului. Evident, lucrul se poate face, dar trebuie avut în vedere că esenţiale, pentru o bună înţelegere a proiectelor şi, în ultimă instanţă, şi a opţiunilor juriului, sînt textele argumentative, în situaţia în care juriul nu alege dintre nişte opere realizate, ci dintre nişte proiecte! Pe de altă parte, rămîne de discutat cît de mulţi artişti ar mai fi dornici să participe la concurs, dacă expunerea publică a proiectelor ar fi o condiţie şi mai ales dacă ar avea în vedere posibilitatea ca proiectele lor să fie respinse şi ar afla, ulterior, şi cum le sînt judecate proiectele de juriu. Fără îndoială, ideea discutării modului în care România este reprezentată la Bienala de la Veneţia este benefică şi sper că această dezbatere va continua în mediile de specialitate, cu mult mai mult cîştig decît ceea ce s-a întîmplat, la 1 iulie 2009, în sala multimedia a ministerului.
De acolo, din păcate, pe fondul unei pregătiri mediatice care a inflamat foarte mult spiritele, care a rănit multe orgolii şi a oferit ocazia unor reglări de conturi între diverşi participanţi, am plecat cu un gust amar: încă o dată, am constatat că simpla diplomă de absolvire a unei facultăţi nu garantează învăţarea regulilor dialogului civilizat. Am asistat la un dialog al surzilor, agrementat cu ţipete, insulte şi atacuri la persoană şi combinat, pe de o parte, cu impresia că mă aflam nu într-un mediu academic, ci în Piaţa Obor, şi, pe de altă parte, cu teama că anii în care se desfăşurau şedinţele de "înfierare a elementelor declasate" nu sînt chiar atît de departe.
În plus, nici unul dintre cuvintele dure ce păreau să anunţe un adevărat "cutremur cultural" nu mi s-a părut să fi fost confirmate la o privire atentă. Nediscutînd, evident, despre persoana mea, juriile au fost, în ultimii cinci ani, competente; afirmata "impostură" rămîne nedovedită; mai mult decît atît, proiectele selecţionate de aceste jurii, potrivit criteriilor pe care le-am enunţat mai sus, nu au fost nici penibile, nici redundante, ba chiar au făcut cinste culturii din România; nici un posibil plagiat nu a putut fi dovedit (pentru a o cita, din nou, pe Anca Oroveanu, "juriul s-a pronunţat nu cu privire la operele individuale incluse în cutare sau cutare proiect - deşi a fost, fireşte, atent la interesul lor artistic -, ci cu privire la potenţialul proiectelor curatoriale propuse pentru Bienală şi la felul în care se putea imagina, în acel stadiu, integrarea operelor individuale în aceste proiecte.
Din acest punct de vedere nu există nici o asemănare între proiectul cîştigător şi cel propus de doamnele Dan şi Mihuleţ, la fel de în lucru, fiindcă veni vorba, ca şi cel care a fost ales şi ca larga majoritate a proiectelor propuse"); sumele de bani alocate participării României la Bienală nu numai că nu au fost mari (am auzit, adeseori, că s-ar fi "aruncat pe fereastră" sume imense), dar, comparabil cu orice alte finanţări europene, rămîn, în continuare, mici; cît despre "transparentizare", ea rămîne, în opinia mea, un simplu exerciţiu cu puternice arome de demagogie şi amatorism.