Românul la Amsterdam - The Amsterdams, Adolessons

Printre personajele descoperite de mass-media în ultima vreme există unul cu adevărat uimitor. Poate fi slăbănog şi rotofei, descurcăreţ şi fraier, poate conduce maşini de lux în timp ce creşte găini pe balcon, poate fi dezmăţat şi religios, poate face plajă la Mamaia cînd, de fapt, se află în Bulgaria. Poate fi orice, oricînd, oriunde. Numele lui e Românul, iar pînă nu demult se spunea despre el că s-ar fi născut poet, frate cu codrul sau antrenor de fotbal. Despre viaţa lui însă nu se sufla o vorbă.

Mare păcat! Acum, cînd ştim cu precizie că poate să danseze în cluburi de fiţe şi că nu îşi poate plăti întreţinerea, Românul a devenit mai simpatic, mai viu, mai nepreţuit. Nu se face să nu-l iubeşti, mai ales că printre atîtea chestiuni imprevizibile, derutante, vrăjitoreşti există şi axiome cu care nu e bine să te pui. Una dintre acestea, rămasă probabil moştenire de la dragii noştri Traian şi Decebal, e sfînta băşcălie, sub-diviziune a umorului, extrasă din familia luatului în balon şi a hazului de necaz. Aici, se pare, Românul ar fi as din tată în fiu, indiferent de timpuri sau de canalele TV. Nu ştiu cum se face, dar, cînd vine vorba despre muzică, în afara unor trimiteri răzleţe, inevitabil melancolice, spre doină şi fluier, se tace mîlc. Să nu fie Românul o fiinţă cîntătoare? E posibilă o asemenea scăpare? Cu mici excepţii, atunci cînd i s-a întîmplat să cînte, Românul a preferat să rămînă băţos şi grav, să plîngă, să suspine, să dispere, să-l doară ceva sau să se enerveze.

Băşcălia, cîtă a fost, a avut un iz şăgalnic, de poantă, o chestiune trecătoare în căutarea baladelor cu iubiţi părăsiţi, clar de lună sau chitară solo. Urechea Românului, s-a dovedit şi ea o chestiune alambicată, care i-a preferat în anii '70 pe King Crimson şi Yes lui Brian Eno şi David Bowie, iar în următoarea decadă pe Metallica şi Iron Maiden celor de la The Smiths sau Talking Heads. Pe scurt, ori de cîte ori s-a ivit ocazia, Românul s-a arătat intransigent cu umorul britanic şi a repudiat, pe motiv de uşurătate şi decadenţă, toate trimiterile cool, alternative sau postmoderne. În felul ăsta, punk-ul s-a pierdut pe drum, n-a ajuns să fie filtrat prin Joy Division, nu şi-a dat întîlnirea cu chitară hipnotică Sonic Youth şi a văzut în grunge doar un bau-bau menit să-l sperie pe Axl Rose. Nici brit-pop-ul n-a avut pe aceste meleaguri o soartă bună: Suede sau Blur s-au dovedit prea sclifosiţi şi nazal britanici ca să fie reazem vreunei formaţii de pe aici.

Ori băşcălia noastră e teribil balcanică, ori sîntem mai gravi şi mai intelectuali decît se crede la televizor, în orice caz, pînă la acest Adolessons nu se putea vorbi decît în termeni vagi şi bîjbîiţi despre indie şi post-punk în România. Meritul celor de la The Amsterdams este că au reuşit, în sfîrşit, să apară cu un album închegat, ferchezuit cap coadă, în sensul acela limpede, urban, ironic, energic, jem'enfiche-ist tip Franz Ferdinand, Arctic Monkeys sau White Stripes. Stilul este acolo, atitudinea aşijderea, iar Românul are toate motivele pentru a deveni şi cool. Pe Adolessons nu mai este nimic de contemplat, nu e loc de reverii sau depresii, chitara ia în răspăr seriozitatea ei milenară ca să se ocupe de chestiuni mai frivole ca infuziile de ritm şi adrenalina, iar tradiţia vocală e spulberată de la primele versuri pe care le cîntă Andrei Haţegan pe "Suffering and Surfing". E adevărat, ne-au trebuit cam mulţi ani ca să primim această porţie consistent boemă de acorduri indie. Că aceşti ani, aşa cum publicul acela vestic dă semne de la un timp încoace, se pregătesc şi ei să apună, e un lucru la care putem să ochim. Important este că stilul e acum aici, că intră fără probleme pe făgaşul normal şi că, fără mari invenţii, adîncimi nebănuite sau refrene ucigaşe, sună al naibii de cosmopolit, de occidental, de altfel.

Probabil că Românul s-a născut şi ubicuu, şi volatil, la fel de probabil cum veşnicia s-a născut mai de mult la sat, iar relativismul a apărut de curînd la oraş. În orice caz, n-ar trebui să mire pe nimeni că trăind în Bucureşti te poţi teleporta la Amsterdam. E bine, e de dorit, iar mai toate ştirile care vorbesc despre viaţa şi aventurile Românului au arătat că nimic nu e imposibil. Acest album şi aceşti domni - Andrei Haţegan, Ovidiu Bejan, Augustin Nicolae, Andrei Ungureanu şi Vlad Stoica - cîntă, în fond, despre acelaşi lucru.