Dacă ar fi să evaluez în detaliu ceea ce s-a petrecut la Centrul Naţional al Dansului în stagiunea 2008-2009, m-aş opri fără îndoială la calitatea artistică a premierelor. Dacă ar fi să aleg un singur spectacol despre care să vorbesc în detaliu, aş opta fără ezitare pentru creaţia coregrafei Mihaela Dancs, Lulu's Room. Acest spectacol, riguros şi poetic în acelaşi timp, reprezintă încununarea căutărilor pe care Mihaela Dancs le-a întreprins în ultimii ani. El anunţă, de asemenea, cristalizarea unui stil coregrafic personal, în care mişcarea este în concordanţă cu gîndul. Construire şi dinamică, investigarea propriilor stări, consolidarea unei spaţialităţi mobile prin gesturi bine frazate - iată cîteva note fundamentale ale solo-ului Mihaelei Dancs.
Recunosc că aşteptam de ceva vreme ca în România să apară un nou stil coregrafic, menit să provoace concomitent în planul imaginaţiei, al gîndirii şi al sensibilităţii. Intuiam că Mihaela Dancs ar putea avea un rol în acest sens, dar îmi era mai limpede talentul ei interpretativ decît cel coregrafic. Fiind o prezenţă care nu are nevoie decît să existe în scenă pentru a transmite un mesaj, creaţiile Mihaelei Dancs erau cumva "umbrite" de propria prezenţă scenică. În cazul spectacolului Lulu's Room se petrece declicul aşteptat: coregrafia şi interpretarea sînt inseparabile, discursul lăuntric este cu fidelitate "tradus" prin materializarea lui în frazele de mişcare.
Spectacolul are (aparent) două părţi: prima parte ar fi construită coregrafic, cea de a doua ar consta în interpretarea unui text construit din replici selectate din filme. De fapt, spectacolul nu poate fi "spart" în două, pentru simplul motiv că logica prin care Mihaela Dancs alătură mostre din scenarii celebre de film este exact aceea care generează dinamica gesturilor şi elementele coregrafiei. Textul format din replici din filme este spus cu privirea interpretei aţintită în ochii spectatorilor. Este un exerciţiu de maximă expunere şi îndrăznesc să afirm că expunerea nu este numai a Mihaelei Dancs, ci şi a spectatorilor, în asta constînd caracterul profund interactiv al spectacolului. Discursul este construit sub forma unui flux al conştiinţei, generat de imagini declanşate de replicile selectate din filme celebre. Este imposibil ca acest text şi mai ales modul în care Mihaela Dancs îl transmite (extrem de conţinut, cu fragilitate şi asumare) să nu declanşeze în memoria celor prezenţi momente cheie din istoria formării personale a fiecăruia.
"Să fie oare vorba despre o lucrare de grup a persoanelor care mă locuiesc? Le-am propus o colaborare fără să-mi treacă vreo secundă prin cap în ce mă bag. Uneori parcă puţin le pasă că-s implicate într-un proces artistic, nu fac nimic. Alteori îşi zguduie gazda, le apucă o energie febrilă, vorbesc unele peste celelalte şi se ceartă din tot soiul de motive, se judecă, îşi întorc corpurile pe dos, parcă-s angajate într-o cursă şi încearcă să prindă ceva care le scapă tot timpul. Cînd discutăm numai eu ştiu ce-mi aud urechile. Cine decide? Ce facem, ce credem că facem şi de ce facem ceea ce facem? Sper să cădem la pace pînă la final. Iar dacă-mi pierd autoritatea, nu răspund pentru rezultat" - afirmă Mihaela Dancs.
"Lulu" poate fi un nume generic pentru povestea fiecăruia dintre noi care, la rîndul nostru, ne-am construit, exact ca în spectacolul Mihaelei Dancs, din gesturi care ne-au modelat spaţiul identităţii noastre. În acest loc ne-am fortificat pereţii cu speranţe împrumutate dintr-o lume de celuloid, prin care se auzea o muzică îndepărtată, la care poate ne-a fost teamă să ajungem vreodată. Pentru modul în care reuşeşte să îmbine o dinamică riguroasă a gesturilor cu o dramaturgie a construirii personale, pentru inteligenţa cu care îşi elaborează mişcarea, pentru încărcătura de sens pe care o are acest spectacol, pentru curajul cu care ne spune o poveste despre fiecare dintre noi, nu cred că am fi departe de adevăr dacă am afirma că Lulu's Room este cea mai valoroasă creaţie coregrafică născută în stagiunea trecută la Centrul Naţional al Dansului din Bucureşti.