Cu voia dumneavoastră, după această repriză de Sex with Onions, un alt lucru se dovedeşte la fel de sigur ca acelea de pînă acum: Oigăn ştie să compună. Şi s-ar putea ca nici această afirmaţie să nu spună prea multe, atît timp cît există suficienţi comentatori (e drept, în marea lor parte, de fotbal) care să ajungă, şi în privinţa lui Casian Miclăuş, şi în cea a lui Lionel Messi, la aceeaşi concluzie: "ştiu cu mingea". Că Oigăn ştie să compună la fel cum Casian Miclăuş ştie cu mingea e, în sine, un fapt lăudabil. Dar, cum jocul de fotbal, orice ar susţine unii, are complexitatea lui filozofică, unde unul e Miclăuş, şi cu totul altul Messi, problema care se pune, odată ce ştii cu mingea, e cam ce ai de gînd să faci cu ea, încotro te îndrepţi, cui vrei să pasezi, pe cine ai de gînd să driblezi, cum plănuieşti să scapi de ofsaid. Ei bine, felul în care compune Oigăn arată o abilitate de antrenor fin: stridenţele sînt ţinute deoparte, incursiunile bezmetice în zonele aglomerate sînt evitate cu dibăcie, partiturile tehnice au loc să respire, să se desfăşoare, iar, spre deliciul tribunelor, micile momente de magie precum vibrafonul lui Dominic Csergö şi saxofonul lui Iordache sînt lăsate, uneori, să facă spectacol.
Altfel, aşezarea în teren nu are cusur, iar ştiinţa defensivă de a se acoperi pe flancuri într-un registru inconfundabil tip Kumm înlătură orice şansă ca adversarul, oricare ar fi el, să reproşeze dezorganizarea sau tacticile anti-joc. În definitiv, e limpede că Oigăn îşi face jocul, fără să simtă nevoia de a demonstra nimic. Miza acestui Sex with Onions este, pur şi simplu, plăcerea de a cînta muzică, o muzică echilibrată, ştiutoare, ironică şi auto-ironică, înţeleaptă, hîtră şi gravă, persuasivă şi atentă, o muzică convinsă de valoarea ei fără orgolii de prisos, fără vanităţi şi excese, o muzică, îmi închipui, după chipul şi asemănarea părintelui ei. Iar acest părinte, cîntă, cîntă cu o plăcere egală şi la voce şi la chitară şi la clape şi la bas şi la acordeon şi la percuţie, iar, ocazional, îşi invită şi nişte prieteni să-l acompanieze, greieri pe post de greieri, Iordache ca saxofonist, Marius Moise de la The MOOod ca vocal la "Teenage Love Song", Forrest sau Tavi Scurtu la tobe, Dominic Csergö la vibrafon.
Un alt lucru ar trebui să fie sigur: plăcerea de a compune şi de a cînta fără nici un fel de presiune sau nevoie de a te împărtăşi omenirii face ca Oigăn să ajungă treptat în straturile elevate ale muzicii, să o descoasă, să o interogheze, să-i scoată şi să-i adauge foi de ceapă în partituri personale, introspective. Ca proiect de muzician stăpîn pe arta lui, ca tratament de hipnoză blîndă şi gratuită, ca meci amical demonstrativ, ca spectacol de prezentare al unor viitoare teme, acest album funcţionează perfect. Ca obiect în sine, lui Sex with Onions îi lipseşte angajamentul acela decisiv, sudoarea, lupta pe viaţă şi pe moarte, miza vreunei calificări la Mondiale, îi lipsesc adversarii, furia, patima. Egal cu el însuşi de-a lungul celor 12 melodii, flegmatic, dar pasiv, stăruitor, dar fără persuasiune, migălos, dar nu flamboaiant, aşezat, dar nu scotocitor, Oigăn nu a găsit (dar nici nu cred că a căutat) şvungul acela pătimaş care să facă din Sex with Onions o orgie auditivă răscolitoare.
Şi ar mai trebui adăugat un lucru, de data asta mai puţin sigur: Oigăn are o mare voce. Ca acompaniament al deliciilor sonore, vocea lui Eugen Nuţescu se mulţumeşte să se arate atentă, subtilă, calmă, curtenitor-britanică şi elegant-cizelată. Este, pînă la urmă, un pic frustrant pentru ardoarea unui amor cu cepe, amor după care, vrînd-nevrînd, culpabili sau epuizaţi, am fi simţit nevoia să plîngem.
(Nimic)