Concertul eveniment şi ucenicii vrăjitori

Când profesoara noastră de cor ne-a anunţat, în noiembrie 2003, că urma să pregătim Requiem-ul de Mozart pentru a-l prezenta în 23 mai pe scena Ateneului, în sala de cor s-a aşternut o linişte nefirească. Suntem tineri de 15-18 ani, iar Requiem-ul de Mozart în re minor pentru orchestră, cor şi solişti este unul din cele mai grele care a fost compus vreodată. Pentru această capodoperă a muzicii universale este nevoie de orchestră puternică, de corişti profesionişti. Glasurile noastre nu sunt lucrate. Cu excepţia colegilor de la secţia de canto, restul suntem instrumentişti. Desigur, cu toţii ştim să descifrăm partituri, chiar la prima vedere (altfel nu am fi trecut de Capacitate, nici nu am fi fost promovaţi dintr-un an în altul), însă acum era vorba de o lucrare extrem de dificilă, care îi sperie chiar şi pe cei experimentaţi.

În fine, primim partiturile, pentru studiu individual. Învăţăm şi textul în limba latină, din cele 12 părţi: Recviem, Dies irae, Tuba mirum, Rex tremendae, Recordare, Confutatis, Lacrimosa (cea mai "lirică"), Domine Jesu, Hostias, Andante, Sanctus, Benedictus, Agnus Dei.

Requiem-ul a fost compus de Mozart cu câteva luni înainte de moartea sa (1791, la 36 de ani), în condiţii învăluite în mister. Astfel, se spune că într-o zi Mozart a primit vizita unui personaj îmbrăcat în negru, care i-a comandat un Requiem în numele contelui austriac Walsseg-Stuppach, cu condiţia să nu spună că a fost scris de Mozart. În timp ce lucra la Requiem, Mozart i-a mărturisit elevului său, Franz Xaver Sussmayer: "Am impresia că lucrez la propriul meu Requiem". A murit după ce a scris primele opt măsuri de la partea a 7a, Lacrimosa. Lucrarea a fost terminată de elevul său, după notiţele lui Mozart.

Uriaşă răspundere pentru noi şi profesorii noştri să realizăm un spectacol demn de această capodoperă... Au început repetiţiile, lungi şi obositoare, în funcţie de care ne-am reorganizat întregul program şcolar. Eu am avut norocul ca, la vârsta când copiii cântă "Am pierdut o batistuţă", să învăţ a cânta impostat (deci nu pe coardele vocale), graţie bunicii mele. Astfel am scăpat de răguşeala care începuse a se instala printre soprane. Misiunea noastră era foarte dificilă, cu două note extrem de înalte, si bemol şi La din octava a doua, aproape imposibil de cântat. Dar am reuşit. Apoi au venit câteva zile de vară şi, desigur, sezonul îngheţatei, însă am evitat-o, cu regret şi frustrare. Avea să-i vină rândul după concert. Deocamdată purtam la gât eşarfe, pentru a ne feri de curent, aşa cum fac divele.

Cu trei zile înainte de concert, începem repetiţiile pe scena Ateneului. În prima zi când am trecut porţile acestei prestigioase instituţii în calitate de interpreţi şi nu de spectatori, aveam cu toţii un aer grav şi abia dacă vorbeam. Era o mare onoare pentru noi - aveam să fim la înălţime? Am păşit pe scenă uşor, m-am dus la pian, unde îi văzusem interpretând pe Valentin Gheorghiu, Bashkirov, Dan Grigore, Pogorelici... Am mângâiat clapele acestui instrument martor al atâtor reprezentaţii de excepţie. Dirijorul nostru mi-a spus să dau un La pentru orchestră şi aşa am început prima noastră repetiţie la Ateneu. Era ora 9.00. Sincronizare perfectă între voci şi instrumente, respectarea intrărilor, păstrarea tempo-ului, nimic nu putea fi lăsat la întâmplare. Repetiţiile s-au încheiat în jur de ora 15.00. Eram frânţi de oboseală, însă acum aveam pentru prima dată sentimentul că suntem pe drumul cel bun. Oricum, începuse numărătoarea inversă.

Şi iată că vine ziua Z, 23 mai 2004. La ora 8.30 noi suntem deja în Ateneu, pentru repetiţia finală. Încheiem la 10.30. Ne ducem să ne îmbrăcăm în hainele de spectacol. Aruncăm o privire în sală. Publicul începuse să vină, se instalaseră camere video, se verificau cabluri. O sun pe mama pe mobil şi îi spun: "Urează-mi baftă!". Aveam emoţii foarte mari, deşi eram obişnuită cu scena, datorită numeroaselor recitaluri şi concursuri de pian. Însă acum era o altă scenă. O altă miză.

Publicul venea mereu şi curând se umplu sala. În loja oficială apar reprezentanţi ai Corpului diplomatic. În primele rânduri se aşează câţiva turişti străini.

Pe scenă îşi face intrarea orchestra, apoi corul, în ordine, disciplinat, aşa cum ni se spusese. Avem bluze albe şi fuste negre. Băieţii sunt îmbrăcaţi în costume negre.

La pupitru vine dirijorul orchestrei, maestrul Nicolae Racu. Se adresează publicului: "Acest concert este visul meu de 30 de ani. Am mai pus în scenă Requiem-ul de Mozart, însă cu profesionişti, niciodată cu liceeni. Mi-am dorit să fie un concert cu participarea integrală a Liceului de Muzică "Dinu Lipatti", cel mai vechi liceu de muzică din ţară. Iată că mi s-a împlinit visul".

Aveam să aflu după concert că publicul a fost cucerit încă de la primele măsuri. Vocile noastre au umplut sala Ateneului, sincronizarea a fost perfectă, sopranele şi-au înălţat vocea până la cer, în sunete rotunde, frumoase. Başii, tenorii şi altistele păreau şi ei profesionişti. Eram adolescenţi.

Nici nu s-au încheiat bine ultimele acorduri şi am auzit ropote de aplauze. Păreau să nu se mai termine. Au scandat, au strigat "Bravo!". Nu ne venea să credem. Am "dat" un bis cu Lacrimosa. Iarăşi aplauze scandate şi "Bravo!".

Pe scenă a apărut Vladimir Popescu-Deveselu, consultant artistic al Filarmonicii "George Enescu", pentru a se adresa publicului: "Acest concert a fost o provocare pentru Liceul de Muzică "Dinu Lipatti". Acum, la final, putem spune că a fost un concert-eveniment, realizat cu ucenici în tainele muzicii. Nimeni nu s-a încumetat vreodată în România să realizeze acest concert cu liceeni. Nici în străinătate nu se angajează nimeni la aşa ceva. Copiii aceştia au fost extraordinari şi merită susţinuţi să plece în turneu cu acest Requiem. Este păcat să fie ţinut la păstrare. Trebuie să se bucure şi alţii de el. Fac apel la cei prezenţi în sală să susţină financiar acest proiect."

Am fost felicitaţi în culise de oameni pe care nu îi mai văzusem niciodată şi care aveau lacrimi în ochi. Erau şi doi profesori de la o universitate americană, uimiţi de cele ce văzuseră, extaziaţi. Am primit flori, am fost îmbrăţişaţi.

Iar noi ne-am dus la profesorii noştri să le mulţumim pentru şansa extraordinară pe care ne-au oferit-o. Directoarea liceului nostru plângea, de bucurie. Dar şi de supărare, pentru că nici una din marile companii la care făcuse apel pentru a ne sponsoriza nu răspunsese favorabil....

Nu ştiu dacă vom mai relua concertul. Stagiunea educativă s-a încheiat cu acest Requiem. Vine vacanţa. La toamnă vom avea alte proiecte. Dar dacă vedeţi pe afişe anunţul că Orchestra simfonică, soliştii şi corul Liceului de Muzică "Dinu Lipatti" susţin un concert cu Requiem-ul în re minor de Mozart, veniţi să ne vedeţi. Merită.