A 27-a ediţie a Festivalului de film de la München a reuşit să bată toate recordurile precedente, atît ca număr de spectatori, cît şi prin calitatea filmelor selecţionate. Deosebit de îmbucurătoare pentru noi a fost masiva prezenţă românească în festival, prin cele trei filme prezentate, la care se adaugă două coproducţii cu Italia.
După Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile şi Boogie, prezentate aici, pe rînd, în 2006, 2007 şi 2008, iată că 2009 aduce o nouă confirmare internaţională a prestigiului noului cinema românesc, diversitatea şi calitatea unor pelicule ca Amintiri din epoca de aur, Pescuit sportiv şi Nunta mută impunînd practic selecţionerilor ca, din cele cinci filme româneşti semnificative turnate în ultimul an, trei să fie invitate la München; dacă ţinem însă cont de faptul că filmul lui Radu Jude a fost prezent la Berlinală, doar Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu a lipsit ca să putem spune că selecţia a fost completă! Şi asta în condiţiile în care, ca şi la Cannes, şcoli cinematografice de prestigiu din această parte a Europei, şi mă refer aici la Cehia, Ungaria sau Polonia, nu au fost prezente nici măcar cu un film!
Publicul şi critica au primit pozitiv cele trei filme, cu toate că au rulat la concurenţă cu producţii premiate la Cannes, Veneţia, Berlin sau Sundance; la toate proiecţiile, sălile au fost pline, iar reacţiile au depăşit uneori aşteptările, aşa cum a constatat însuşi Horaţiu Mălăele, care s-a bucurat de succesul de la München, venit după cel de la Paris, dar care a şi comentat cu amărăciune că nimeni nu-i profet în ţara lui, Nunta mută fiind primită destul de ostil de critica de film de la Bucureşti. Desigur, pendularea sa între oniric şi grotesc, cu accente vulgare uneori, nu putea să placă unei critici pentru care cu anumite valori estetice nu te poţi juca după pofta inimii, mai ales că dl Mălăele o fi el bun actor şi, mai nou, chiar bun regizor de teatru, dar filmul, ehe, e altceva! S-a ajuns şi la comparaţii absurde cu filmele lui Emir Kusturica, în loc să se vadă filonul autentic de realism magic şi să-i fie admirate superbele secvenţe onirice. Sînt convins că, dacă va avea un scenariu pe măsura imaginaţiei sale vizuale şi a acutei sale sensibilităţi artistice, Horaţiu Mălăele va reuşi să fie recunoscut ca regizor de film şi la noi. Pe moment însă, singura lui "consolare" e că Nunta mută a fost vîndută deja în 22 de ţări.
Pescuit sportiv, regizat de Adrian Sitaru, a beneficiat de multe aprecieri favorabile din partea criticilor de film prezenţi la München, cărora le-a plăcut limbajul cinematografic modern practicat de tînărul regizor şi, mai ales, felul în care devii părtaş la toată acţiunea de pe ecran prin implicarea pe care ţi-o provoacă unghiul de filmare. Extrem de ataşante personajele filmului - dintre care aş remarca-o pe Ana/Violeta, interpretată de Ioana Flora - şi naturaleţea dialogurilor. Să sperăm că al doilea său film, Cu cele mai bune intenţii, va confirma traseul ascendent al acestui interesant şi talentat regizor.
Aşteptat cu maxim interes după Palme d'Or, noul film al lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur se reduce, din păcate, la un gest frumos de amiciţie faţă de Hanno Höfer, Ioana Uricariu, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu. Indiscutabil, cele şase "legende" alese pentru ilustrarea absurdului unei epoci în care supravieţuirea devenise mai importantă decît principiile, iar mîncarea mai importantă decît banii, au fiecare în parte doza lor de semnificaţie, dar toate aceste "povestiri" sînt prea lungi şi, astfel, impactul se diluează nepermis de mult. Un scenariu care să fi urmărit o temă mai amplă şi în care cele şase "legende" să se fi redus la poante de 20-30 de secunde, cu elipsele de rigoare, ar fi servit mai bine intenţiilor lui Cristian Mungiu de a se despărţi de obsesiile acelei epoci. Rămîne de văzut în ce fel acest pas înapoi după 4,3,2 nu-i va speria pe producătorii români şi străini şi va semnifica doar luarea avîntului necesar pentru saltul spectaculos pe care ni-l pregăteşte cu următorul film.
Cele două coproducţii cu Italia - Marea Neagră şi Pa-Ra-Da - tratează două subiecte încă dramatice pentru România: pe de o parte, destinul celor care sînt nevoiţi să-şi părăsească ţara ca să trudească pentru o plată decentă în Occident, cu riscul de a-şi pierde legătura cu cei dragi, iar pe de alta, faimoşii boschetari. Dacă în Marea Neagră regizorul Federico Bondi îi aduce un omagiu elegiac propriei bunici, care, în ultimii ani ai vieţii, a fost îngrijită de o tînără româncă, interpretată cu sensibilitate de Dorotheea Petre, în Pa-Ra-Da, debutantul în regie Marco Pontecorvo - fiul celebrului Gillo Pontecorvo, autorul Bătăliei pentru Alger - s-a inspirat din povestea adevărată a clovnului Miloud Oukili, care a venit în 1992 la Bucureşti şi i-a cunoscut pe faimoşii copii ai străzii, i-a îndrăgit şi a încercat să le ofere o nouă viaţă prin circ. Asistînd în 2001 la un spectacol cu aceşti copii în Italia, Marco Pontecorvo se hotărăşte să vină la Bucureşti şi să vadă cu ochii lui cum trăiesc aceşti boschetari, în ce canale se adăpostesc şi de unde-şi extrag forţa de nu se lăsa înfrînţi de ostilitatea care-i înconjoară, vizită după care s-a încumetat să realizeze acest film semidocumentar. Şi uite cum un subiect de care credeam că am scăpat, după multitudinea de documentare şi reportaje TV de la începutul anilor '90 ne urmăreşte şi în 2009, la doi ani după ce am intrat în Uniunea Europeană!
Panglica albă - capodopera lui Michael Haneke
Rare sînt momentele cînd, imediat după proiecţia unui film, să poţi simţi că ai asistat la o capodoperă a celei de-a şaptea arte, unul dintre acele filme care vor intra în istorie. Iar cînd te şi aştepţi să vezi ceva deosebit, recomandat deja de Palme d'Or-ul de la Cannes din acest an, şi nici o secundă de proiecţie nu te dezamăgeşte, ci îţi sporeşte admiraţia faţă de acest minunat regizor care este austriacul Michael Haneke, satisfacţia e dublă.
Totul este perfect în această dramă care se petrece, în anul premergător Primului Război Mondial, într-un sat din nordul Germaniei, într-o comunitate protestantă, unde fiecare familie are cel puţin cinci copii. De la realizarea filmului în alb-negru la povestirea din off făcută de învăţătorul satului - ambele contribuind la distanţarea spectatorului faţă de cele ce se petrec pe ecran - şi de la formidabila alegere a copiilor pînă la folosirea minimă a muzicii religioase evanghelice, Haneke dovedeşte încă o dată că un artist adevărat nu are voie să facă nici o concesie atunci cînd are ceva important de comunicat. Iar mesajul său este foarte grav: atunci cînd o idee sau un ideal se transformă într-o ideologie ne paşte un pericol mortal! Pentru că acei copii din 1913, care absolutizează idealurile propovăduite lor de nişte părinţi ipocriţi, care nu trăiesc nici pe departe potrivit preceptelor pompoase predicate, se vor transforma iniţial în judecătorii şi pedepsitorii lor, iar peste numai 20 de ani, în slujitori fanatici ai fascismului german. Avertismentul lui Haneke are însă valoare universală, orice fanatism avîndu-şi rădăcinile într-un ideal greşit absolutizat. Şi aşa cum îi place lui Haneke, filmul său nu dă răspunsuri, pune doar întrebări şi oferă spectatorului trambulina necesară pentru a ajunge în miezul răului. Dar vă asigur că drumul pînă acolo e fascinant! Un film cum nu vezi decît o dată la 10 ani! Un film care face vizibil ce rămîne ascuns ochiului omenesc!
Stephen Frears - pata de culoare şi umor a festivalului
Ajuns la venerabila vîrstă de 68 de ani, regizorului britanic Stephen Frears i-a fost consacrată o amplă retrospectivă, completată cu premiera ultimului său film, Cheri, pe care a onorat-o cu prezenţa sa. Neras, îmbrăcat într-un t-shirt gri şi nişte pantaloni ponosiţi, dar mustind de un umor irezistibil, Stephen Frears s-a ironizat întîi pe sine, spunînd că nu ştie cum a putut accepta să i se organizeze deja o retrospectivă, probabil doar cantitatea mare de vodcă băută să-l fi convins. iar apoi, întrebat fiind de ce a ales să ecranizeze acum romanul lui Colette, care se petrece în lumea cocotelor de lux pariziene de la începutul secolului al XX-lea, a răspuns că anul trecut încă mai putea întîlni milionari la Londra, dar că acum, cînd Anglia este practic falită, singura soluţie ca Gordon Brown să fie reales ar fi ca acesta să anunţe că lui Tony Blair i se va tăia capul în public la o dată care va fi anunţată din timp!
După studii de drept la Cambridge, Stephen Frears devine asistent de regie la Karel Reisz şi Lindsay Anderson (la celebrul If din 1969), iar apoi trece la BBC, unde realizează în ritm trepidant, pînă în 1984, filme şi seriale TV. Între timp, Margaret Thatcher ajunge la conducerea Marii Britanii, iar pe măsură ce conflictele sociale se adîncesc, apare a doua generaţie de "tineri furioşi". În acest context vede lumina ecranului, în 1985, My Beautiful Laundrette, satiră amară a thatcherismului, care va fi nominalizat la Oscar, îl va consacra ca regizor pe Stephen Frears şi va prilejui şi afirmarea în forţă a lui Daniel Day-Lewis ca actor de primă mînă.
În 1987 urmează Prick up your ears, care va intra în competiţia de la Cannes şi va fi nominalizat la Globul de Aur, semn că premiile şi recunoaşterea internaţională sînt de acum foarte aproape. Avînd curajul de a ataca un subiect delicat pentru acele timpuri, relaţia homosexuală dintre dramaturgul Joe Orton, interpretat de Gary Oldman, şi scriitorul ratat Kenneth Halliwell, rol în care excelează Alfred Molina, Stephen Frears reuşeşte şi aici să redea veridic şi dincolo de orice prejudecăţi vitalitatea şi contradicţiile unui cuplu care se destramă şi sfîrşeşte tragic atunci cînd succesul unuia nu poate fi urmat de către celălalt.
Devenit atent la interesantul regizor britanic, Hollywoodul nu mai stă pe gînduri şi îl invită să realizeze, în 1988, Dangerous Liaisons, care va cîştiga 3 din cele 7 Oscaruri la care a fost nominalizat, 2 premii BAFTA, precum şi César-ul pentru cel mai bun film străin, film bine cunoscut şi spectatorilor români, mai ales prin interpretările de neuitat date de John Malkovich, Glenn Close si Michelle Pfeiffer personajelor lui Choderlos de Laclos. Şi iată că, la peste 20 de ani de la acel rol în costume de epocă, încă superba Michelle Pfeiffer se încumetă să îşi înfrunte vîrsta şi să accepte să interpreteze rolul unei curtezane aflate la apusul carierei, care, mai în joacă, mai în serios, se îndrăgosteşte de un tînăr inconstant şi capricios, Cheri. Cu o scenografie de excepţie şi o imagine glossy, datorată lui Darius Khondji, Stephen Frears recreează atractiv atmosfera sfîrşitului de Belle Époque, cu al ei "calme, luxe et volupté", într-un film de o adevărată încîntare pentru ochi, dar fără profunzimi.
Experienţele-limită ale lui Terry Gilliam şi Henri-Georges Clouzot
Gala de deschidere a festivalului i-a aparţinut lui Terry Gilliam, cu The Imaginarium of Dr. Parnassus, film care a fost foarte aproape de a fi abandonat ca urmare a morţii lui Heath Ledger. Urmărit de ghinion şi retrăind coşmarul care l-a impiedicat, în 2000, să-şi realizeze proiectul Don Quixote - amănuntele acelui coşmar le reda bine Lost in La Mancha -, Terry Gilliam are însă un moment de inspiraţie datorită căruia, în tradiţia lui Monty Python, va reuşi să depăşească cu brio o situaţie aparent fără ieşire: avînd filmată o secvenţă cu Heath Ledger intrînd într-o oglindă va face ca la ieşire să apară pe rînd trei personaje diferite, fiecare împrumutînd, în funcţie de personajul care trebuie interpretat, figura lui Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrell!
Amintind mai degrabă de Aventurile Baronului Münchhausen decît de sumbrele Fraţii Grimm şi Tideland, ultimul film al lui Terry Gilliam are multe secvenţe încîntătoare, de un mare rafinament plastic, cu o doză apreciabilă de umor şi cu interpreţi excepţionali - Christopher Plummer, care, la aproape 80 de ani, rămîne plin de vigoare spirituală, alături de un Tom Waits de neuitat în rolul lui Mr. Nick, diavolul ahtiat după pariuri cu muritorii. Succesul acestui film şi, mai ales, modul în care a reuşit să depăşească acea situaţie-limită din ianuarie 2008 se pare că vor duce şi la realizarea, în primăvara lui 2010, a mult întîrziatului proiect cu Don Quixote.
Nu aceeaşi soartă a avut însă Infernul, început de Henri-Georges Clouzot în 1964 şi rămas neterminat, după patru luni de pregătiri şi trei săptămîni de filmare, cu trei echipe de operatori, din care au rezultat cincisprezece ore de film pe 183 de role, fără sonor. Ce l-a putut impiedica pe faimosul Clouzot să-şi ducă proiectul la bun sfîrşit? Cum s-a putut ca un regizor premiat la Veneţia pentru Quai des Orfevres şi Manon şi autor al celebrului Salariul groazei să eşueze în 1964 şi să nu mai reia niciodată acest proiect, chiar dacă va mai trăi pînă în 1977 şi va mai realiza filme ca Prizoniera, în 1968?
Pe urmele acestor întrebări se încumetă să păşească Serge Bromberg, un pasionat de păstrarea moştenirii cinematografice, şi Ruxandra Medrea, româncă stabilită în Franţa şi specializată în drepturile de proprietate intelectuală, aflată acum la debut în domeniul filmului documentar. Primele încercări de a o determina pe văduva lui Clouzot să le permită accesul la cele 183 de role au eşuat (de menţionat că, în 1992, aceeaşi văduvă îi vînduse lui Claude Chabrol scenariul şi dreptul de ecranizare pentru Infernul, din care a rezultat, în 1994, filmul cu Emmanuelle Béart şi François Cluzet, Chabrol adaptînd însă, în maniera lui, scenariul iniţial). Dar Serge Bromberg nu se dă bătut şi are şansa de a rămîne blocat peste două ore cu doamna Clouzot într-un ascensor buclucaş, căruia i se va mulţumi pe genericul de final pentru că, fără acea pană, probabil că refuzul ar fi rămas definitiv.
Şi de aici începe povestea reconstituirii celor întîmplate în 1964, atît cu ajutorul materialelor filmate, cît şi cu cel al martorilor de atunci, printre care celebrul Costa Gavras, în acea vreme asistent de regie al lui Clouzot. Aflăm astfel că, obsedat de 8 şi 1/2 al lui Fellini şi depăşind o criză nervoasă care îl lăsase insomniac, Clouzot intenţiona să realizeze un film experimental despre gelozie, cu Romy Schneider în rolul soţiei infidele, sau cel puţin aşa cum şi-o imagina soţul jucat de Serge Reggiani. Multiplele încercări de a găsi, prin nuanţe stranii de culoare sau prin efecte opart - ne aflăm în 1964, departe de era digitală de astăzi! -, răspunsuri la viziunile sale onirice conduc la rezultate care îi încîntă pe producătorii de la Columbia, veniţi special la Paris şi care-i acordă lui Clouzot buget nelimitat!
Devenit şi producător, nu numai scenarist şi regizor, Clouzot se transformă treptat din meseriaşul precis şi riguros, care avea fiecare cadru pregătit pînă în cele mai mici amănunte, cunoscînd dinainte, cu exactitate, unghiurile de filmare, într-un regizor haotic, care le dă în final tuturor senzaţia că nu ştie ce vrea. Pe platou se comportă însă dictatorial, ajungîndu-se la conflicte puternice cu Romy Schneider şi cu Serge Reggiani, care, nemaisuportînd atmosfera viciată, părăseşte filmările. Se încearcă înlocuirea lui cu Jean-Louis Trintignant, dar după două zile Clouzot suferă un infarct, iar filmul, spre uşurarea tuturor, e abandonat. Mania grandorii? Imposibilitatea de a-ţi păstra rigoarea, atunci cînd ştii că ai fonduri nelimitate la îndemînă? Sau neliniştea de a nu găsi echivalentul viziunilor care nu te lasă să adormi? Acel "vizibil" dincolo de retină...
Întrebări fără răspuns, la care te incită însă acest documentar excepţional. Oricum, privilegiul de a asista de aproape la meandrele creaţiei unui artist incomod este deja un cîştig. Dar şi demersul exemplar al celor doi documentarişti merită tot respectul. Să sperăm că vom mai auzi de ei.
Etiopia şi iluzia marxistă
În primele zile ale festivalului, filmul care m-a impresionat cel mai mult a fost Teza, distins cu Premiul pentru scenariu la Veneţia, 2008, şi care prezintă trei decenii din istoria recentă a Etiopiei, căzută sub o dictatură marxist după lovitura de stat din 1974, cînd locotenentul Haile Mengistu Mariam îl înlătură pe împăratul Haile Selassie, "regele regilor", al două sute douăzeci şi cincilea urmaş al regelui Solomon şi al reginei din Saba.
Un medic, format în Germania, se întoarce cu entuziasm în ţară, sperînd să-şi poată ajuta poporul, dar este silit rapid să realizeze imensa prăpastie dintre principiile generoase ale noilor conducători şi realitatea care îmbracă şi la ei formele represiunii cunoscute, în anii '50, la noi şi în tot lagărul socialist. Întîi sînt arestaţi şi executaţi eroii care au luptat împotriva Italiei, primii care văd că idealurile lor au fost trădate, iar apoi "tovarăşii de drum" deveniţi incomozi. Lucruri pe care, din păcate, le ştim din propria istorie, dar care îşi găsesc o surprinzătoare expresie artistică în filmul lui Haile Gerima.
Primele cadre, filmate în zona lacului Tana din nordul Etiopiei, din care izvorăşte Nilul Albastru şi unde comunitatea amhara, care a dat secole la rînd aristocraţia dominantă în Etiopia pînă în 1974, practică şi acum creştinismul ortodox de rit vechi, amintesc de filmele lui Pier Paolo Pasolini (Orestia africana, O mie şi una de nopţi, Medeea), în care mitul se întrepătrunde cu realitatea. trecerea la studenţia din Germania şi întoarcerea în Etiopia sînt tratate în cheie realistă, iar cînd represiunea ajunge la paroxism apar neaşteptate metafore cinematografice, simple, dar de mare efect, cum ar fi secvenţa în care, pentru a supravieţui atît el, cît şi întreaga conducere a spitalului, eroul filmului va trebui să-şi renege principiile într-una din acele odioase şedinte de autodenunţare, camera trecînd încet de pe figura lui pe un perete alăturat, unde sînt expuse portretele clasicilor marxism-leninismului şi care vor încadra în final umbra celui care a fost cu doar cîteva secunde mai înainte un om...
De asemenea, problema laşitătii societăţii în faţa dictaturii este foarte clar expusă - "dacă nu l-am fi avut pe acest biet locotenent, ar fi trebuit să-l creăm în laborator, ca să ne scape de orice responsabilitate". Reîntors în satul natal, umbra celui care fost un idealist nu se mai poate integra nici măcar în propria familie, asistind neputincios la haosul care cuprinde ţara după ce Gorbaciov încetează să mai susţină economic regimul lui Mengistu. În mai 1991, dictatorul este nevoit să se refugieze în Zimbabwe, unde trăieşte şi acum sub proteţia lui Robert Mugabe, iar la putere se succed facţiuni care se reclamă ba de la comunismul chinez, ba de la cel albanez! Asistăm chiar la un interviu radio, în care conducătorul facţiunii albaneze este întrebat dacă a fost vreodată în Albania şi dacă ştie că aceasta este cea mai săracă ţară din Europa.
Întrebare la care, bineînţeles, că răspunsul nu poate fi decît unul aberant. Finalul nu e deloc dătător de speranţe, dar e singurul logic. Traumele profunde provocate de aceste regimuri nu vor putea fi înlăturate decît după multe decenii şi, de aceea, mai ales astăzi, cînd, pe fundalul crizei economice, se găsesc destui "deştepţi" care-l citează trunchiat pe Marx şi-i atribuie calităţi de "profet", e încurajator să vezi un astfel de film, care, dincolo de calităţile sale artistice, are valoarea unui puternic avertisment.
Cu speranţa că filmele semnalate de mine aici vor ajunge şi pe ecranele din România, vă spun "la revedere" pînă la Vienală.