august 2009
În ceea ce se numeşte "muzica uşoară românească" au existat şi personalităţi, autori ce şi-au păstrat - în condiţii de constantă presiune ideologică - verticalitatea. Şi - în ciuda succesului - discreţia. Într-un fel, omul Florin Bogardo (1942-2009) a trăit aşa cum a cântat: îndrăgostit de miracolul numit viaţă, de bine şi frumos. Iar sound-ul inconfundabil al pieselor sale (de care se apropie, poate, doar lirismul muzicii lui Anton Şuteu) - până acum imprimat cu parcimonie pe discuri - emană şi cheamă o sensibilitate aparte.

Atunci, înainte de 1990, în plină dictatură a limbajului de lemn, mai era loc pentru metaforă şi visare. Armoniile sale (melodii mereu proaspete şi rafinat orchestrate) cântau primele iubiri din anii de liceu, minunarea omului la întâlnirea cu "iubirea cea mare", singurătatea şi împlinirea. După 1990, când scena acestui tip de divertisment s-a profilat excesiv pe texte denotative, licenţioase (când nu sunt de-a dreptul nişte truisme inepte), Florin Bogardo s-a numărat printre cei care au ieşit din joc. Nu dorea să fie în lumina reflectoarelor, era - afirmă soţia lui, cântăreaţa Stela Enache - "modest, umil, foarte credincios, nu-i plăcea publicitatea de nici un fel, nu din rea voinţă, ci din modestie pur şi simplu, se considera aproape un nimeni, chiar exagera de multe ori în privinţa asta".

Testamentul său muzical din zona pop numără şi aceste două piese: una cu mesaj aproape psaltic despre "sărăcia în iubire", despre strigătul omului către cer pentru a deprinde iubirea cea restauratoare şi imensa valoare a surâsului "atunci când se-ngână cu plânsul pe buzele amare" (Învaţă-ne, Doamne, iubirea!, pe versuri proprii) şi alta, o invocaţie adresată Născătoarei de Dumnezeu (Rugăciune, pe versuri de Mihai Eminescu). Sorţii au făcut ca sufletul acestui om să se urce la cer chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului, cu o zi înainte ca el să împlinească 67 de ani.

"Încet, încet se primeneşte lumea asta... în sfârşit" - comentează pe net (cinic, inconştient, revoltat pe toţi cei care au trăit şi au creat sub comunism) un vizitator al unei gazete în format electronic, ce semnează "de da". Într-un fel, are dreptate: este nevoie de primenirea unor ani, poate câteva zeci de ani (ori mai mult), pentru ca lucrurile şi valorile să se cearnă şi în România. Abia atunci bogata creaţia muzicală a unui compozitor de talia lui Florin Bogardo (pe care - din păcate - mulţi îl asociază doar cu hit-urile Să nu uităm trandafirii şi Ani de liceu) să fie mai bine cunoscută, apreciată, difuzată: "Şi cine ştie" - glumea compozitorul într-o melodie pe versurile lui Marin Sorescu - "poate că în anul 4000, cercetătorii care vor veni îşi vor aminti şi de mine, spunând aşa ca o indicaţie, ca am existat la mijlocul secolului douăzeci, cu aproximaţie..."

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus