Stilul regizoral al lui Tony Scott (fratele lui Ridley) se caracterizează prin fals dinamism. "Dinamismul" său e ca "dinamismul" crizelor de furie ale unui cabotin care se montează singur. Scott face thriller-uri, ceea ce înseamnă că majoritatea evenimentelor din care se compun filmele lui sînt intrinsec-dinamice: de exemplu, o bună parte din evenimentele noului său film, The Taking of Pelham 123, se desfăşoară pe durata celor 60 de minute pe care municipalitatea New York-ului le are la dispoziţie ca să-i răscumpere, cu 10 milioane de dolari, pe cei 19 pasageri ai unui metrou deturnat. Dar Scott n-are încredere în dinamismul lor intrinsec: nici măcar o acţiune din o sută nu se îndură să ne-o prezinte curat; fiecăreia îi mai adaugă o doză de dinamism, din filmare sau din montaj. De exemplu, unul dintre răufăcători trage o rafală de mitralieră în aer. E o acţiune. Cum poate fi ea dinamizată suplimentar? Simplu: prezentînd-o nu într-un singur cadru, ci în trei, adică bam!, bam!, BAM!. E această acţiune îndeajuns de importantă din punct de vedere dramatic, încît să merite accentuată? Nici pe departe, dar Scott nu ţine cont de diferenţele de greutate dramatică; el dinamizează totul, fără discernămînt - important e ca adrenalina să continue să curgă. Un asemenea "stil" îl scuteşte pe regizor de orice efort de gîndire. E un stil de neam prost, care presupune că spectatorul nu e capabil nici măcar de emoţie primară - filmul trebuie să facă toată treaba pentru el. Din cînd în cînd, acţiunea încremeneşte şi - bang! - vine un mesaj scris: bang! - "Încă 48 de minute pînă la deadline"; bang! - "Încă 37 de minute pînă la deadline". Dacă Scott ar face filme porno, probabil că filmele lui s-ar şi masturba în locul consumatorului.
... Pelham e ecranizarea unui roman de John Goodey, publicat în 1973. Romanul a fost ecranizat şi în 1974, de către Joseph Sargent. La vremea respectivă, marele critic Pauline Kael îl caracteriza pe Sargent drept "un ciomăgar" care, atunci cînd vrea să-i livreze spectatorului un mesaj, i-l livrează dîndu-i cu el în cap. Dar Kael încă nu-l cunoştea pe Scott. Cum stabileşte acesta (împreună cu scenaristul său, Brian Helgeland) că primarul New York-ului (James Gandolfini) e un ipocrit? Păi, cam primul lucru pe care-l face primarul este să se plîngă că e obligat să viziteze şcoli (întotdeauna pline de copii mucioşi, care-i dau şi lui răceala), iar cam al doilea lucru pe care-l face este să-şi aranjeze freza înainte de a merge să spună presei cît e de îngrijorat pentru vieţile ostaticilor. Personajul e construit din idei de-a gata despre nesimţirea politicienilor în general. Nu el e principalul demagog, ci Scott, care întărîtă publicul astfel încît acesta să-şi exprime aprobarea la momentul în care deturnătorul trenului (John Travolta) îl cere la telefon pe primar şi-i zice vreo două. Acest cinism leneş în privinţa politicienilor era foarte comercial în America anului 1974 (Watergate, Vietnam, chestii). Realizatorii noii versiuni au socotit că merge şi în 2009 (criză, chestii), dar numai pînă la un punct, mesajul pe care vrea să-l audă publicul de azi fiind acela că new-yorkezii sînt capabili de solidaritate în faţa unui atac. Drept care, pînă la urmă, primarul se dă pe brazdă şi se face de folos. Calculele comerciale din spatele acestui film sînt atît de grosolane încît nici măcar puţinele lui surprize - cum e această umanizare a primarului - nu sînt surprinzătoare.
Apropo de calcule grosolane, ce credeţi că era deturnătorul de metrouri înainte de a deveni deturnător de metrouri? Baştan de Wall Street, fireşte. Travolta joacă acest rol aşa cum îşi joacă el de obicei rolurile negative - cu voioşie juvenilă ("Uhuu, baby!") şi cordialitate băşcălioasă (primarului: "He-he-hei! Încîntat de cunoştinţă, omule!"). Îşi face datoria faţă de public, oferindu-i un spectacol, deşi a mai executat exact acelaşi număr şi în Broken Arrow, şi în Face/Off. Soluţia lui Denzel Washington, în rolul dispecerului de metrou care-i primeşte apelul, e, în mod, previzibil, una de contrast: să fie serios şi demn. Personajul fiind o făcătură, totul depinde de ce transmite actorul ca prezenţă fizică, deci Washington - care transmite substanţă şi care, atunci cînd e demn, e sexy-demn, nu lemnos-demn - n-are cum să piardă. El şi Travolta gestionează cu profesionalism obişnuitele artificialităţi ale relaţiei telefonice pozitiv-negativ - inclusiv replica aceea tîmpită şi obligatorie: "De fapt, tu eşti exact ca mine." - , dar tot ce pot face (ei şi John Turturro în rolul unui poliţist) e să dea gunoiului un pic de glanţ. Dintre toţi cei implicaţi în acest film, actorii sînt singurii care mai par să creadă că divertismentul are vreo legătură cu inteligenţa, talentul sau demnitatea profesională.