"Bunul", "răul" şi "ciudatul" din filmul sud-coreean care le poartă numele sînt, în linii mari, "bunul", "răul" şi "urîtul" din westernul lui Sergio Leone (Clint Eastwood, Lee Van Cleef şi Eli Wallach), transplantaţi în Manciuria ocupată de japonezi, deci în anii '30 sau '40.
"Bunul"(Jung Woo-sung) nu poartă poncho eastwoodian, dar poartă mantaua altor pistolari leonieni, plus pălărie, cal şi o carabină pe care între două focuri o învîrte pe deget ca pe un revolver. El intră în marea bătălie finală venind de undeva din spatele cavaleriei japoneze, îşi croieşte drum prin aceasta trăgînd în dreapta şi în stînga (dar cu precizie - împuşcătura şi omul), o depăşeşte, îşi întoarce calul şi mai intră o dată în ea, continuînd s-o decimeze. "Răul" (Lee Byung-hun) arată şi el la fel de bine: la fel ca omologul său din filmul lui Leone, el cultivă un stil elegant-funebru, cioclu-dandy, dar cu o inflexiune fermă de secolul XXI - costum trois-pièces cu linie modernă, cercel în ureche şi şuviţă în ochi. Cît despre "ciudat" (Song Kang-ho), acesta poartă ochelari de pilot, căciulă de blană cu clapete peste urechi şi, sub căciulă, o freză de electrocutat. În timpul unei pistolade care se desfăşoară în mijlocul unui tîrg de obiecte furate, el îşi ascunde capul sub o cască de scafandru găsită pe-acolo.
Westernurile "spaghetti" ale lui Leone aveau şi ele psihedelismul lor, dar era mai discret; stilul vizual al acestui film e îmbibat ca lumea în surrealism pop şi în arta comicsurilor. În tradiţia BD-ului, personajele (diverşi bandiţi care caută o comoară) apar gata caracterizate prin ţinuta lor. Nu sînt gîndite dramaturgic, ci exclusiv grafic. Nici unul (nici măcar dintre cele principale) nu are altă personalitate pe lîngă ceea ce exprimă echipamentul său, dar echipamentele sînt elaborate cu asemenea minuţiozitate şi fantezie încît o grămadă de personaje din acest film (inclusiv dintre cele de fundal) sînt memorabile ca apariţii. Bandiţii poartă piese din uniforma armatei sovietice combinate cu kimonouri şi cu blănuri de animale. Unul îşi poartă părul în codiţe jamaicane, altul - în creastă punk. Unii conduc vehicule improvizate, ca vandalii post-apocaliptici din seria Mad Max, cu care de altfel seamănă ca grup. Filmul însuşi e o piaţă de lucruri furate din alte filme. În bătălia finală, "ciudatul" conduce un vehicul care a făcut carieră în filmele cu Indiana Jones - motocicleta cu ataş -, iar momentul în care el sare de pe motocicletă în maşina unui duşman, chiar în timp ce duşmanul sare din maşină pe motocicleta lui, e la înălţimea celor mai bune gaguri din Spielberg.
Nu că restul acţiunii ar fi mai prejos: are "demenţa" aceea caracteristică acţiunii sud-coreene şi mai ales hongkongheze, mult mai vrednică de admiraţie decît "demenţa" unui blockbuster hollywoodian, pentru că excesul e în primul rînd un exces de intrepiditate umană, nu unul de tehnologie. După cum explică regizorul Kim Jee-woon într-un interviu: "Atunci cînd camera trebuie să zboare, cameramanul zboară cu ea; atunci cînd camera trebuie să cadă, cade cu ea. Toată magia e realizată de oamenii noştri cu corpurile lor." Operatoria e într-adevăr o frumuseţe - de exemplu, travellingul în spatele "ciudatului" care traversează un tren, vagon după vagon, ducînd un platou cu sandvişuri, pentru ca la un moment dat să arunce platoul, să scoată două pistoale şi să intre în următorul vagon trăgînd. Frumuseţea rezidă în fluiditatea întregii acţiuni: momentul în care "ciudatul" scoate pistoalele nu e anunţat în nici un fel, momentul în care începe să tragă nu e potenţat - tehnica asta e opusul tehnicii standard din filmele de acţiune hollywoodiene, care pune accente peste tot, care umflă artificial valoarea fiecărei mişcări. Dimpotrivă, Kim Jee-woon regizează ca un om care îşi permite să treacă repede peste cascadoriile cele mai îndrăzneţe: întotdeauna are unele şi mai şi. Asta înseamnă a face lucrurile cu panaş - a le face ca un om bogat: cascadoriile cele mai îndrăzneţe sînt ca un mărunţiş care curge din buzunarele lui.
Filmul e plin de înflorituri în stilul învîrtitului carabinei pe deget. De fapt, nu e făcut decît din înflorituri. Pe regizor nu par să-l intereseze decît scenele de acţiune. Mintea lui, cît se poate de activă pe durata lor, pare să se închidă complet între ele. Secvenţa în care "bunul" şi "ciudatul", aliaţi temporari, discută sub cerul liber înainte de a adormi, nu se leagă cu nimic, pentru că, în rest, relaţia lor e complet nedezvoltată scenaristic, iar episodul comic în care "ciudatul" cade în mîinile unui pretins luptător pentru independenţa Coreei, care de fapt e tot un bandit, e atît de pueril-clovnesc (în stilul vechilor filme hongkongheze de kung fu) încît poate fi greu de suportat pentru un adult.