7:45 - Synecdoche, New York

"Mergi. Când adoratorii tăi încetează să te adore, când toţi mor sau se îndepărtează; când îi pierzi; când îţi pierzi frumuseţea, tinereţea; când lumea te uită; când îţi recunoşti mortalitatea; când începi să-ţi pierzi trăsăturile una câte una; când realizezi că nimeni nu se mai uită la tine, şi că niciodată, de fapt, nu s-a uitat...

...în acel moment nu te mai gândeşti decât la condus - vii de nicăieri şi nu te îndrepţi undeva anume. Doar conduci, numărând minutele. Acum eşti aici, e 7:43. Acum eşti aici, e 7:44. Acum eşti... dus."

Aşa se duce Caden Cotard (fantastic jucat de Philip Seymour Hoffman), eroul celui mai frumos film pe care l-am văzut în acest an, în timp ce o voce "din cască" îi spune "Mori!", iar ceasul desenat cu creta pe zidul unei clădiri părăsite arată ora 7:45. Combinaţie bulversantă de Otto e mezzo şi The Truman Show, care pe unii i-a lăsat rece, în vreme ce ce alţii au exclamat, pe bună dreptate, "clasic instant", Synecdoche, New York e debutul în regie al unuia dintre cei mai atipici scenarişti contemporani, Charlie Kaufman. E unul dintre acele filme, rare, pe care, fără a şti nimic despre el, am vrut să-l văd, dar l-am amânat la nesfârşit, dintr-o teamă pe care nu mi-o pot explica. Acum că l-am văzut, totul se explică.

Synecdoche, New York m-a ales atunci când a vrut să fie văzut, s-a insinuat într-o dimineaţă în viaţa mea ca într-un puzzle al cărui tablou final încă îmi este străin, accesând "piesele" potrivite şi completându-i un mic colţişor revelator. În dimineaţa cu pricina, ceva mă împiedica să mă dau jos din pat. Spre deosebire de prima scenă din film, în care Caden amână, şi el, momentul trezirii (la început e toamnă, iar până ajunge în bucătărie a venit deja iarna!), cauza inerţiei mele era mult mai terestră: o durere de mijloc paralizantă, care îmi tăia orice posibilitate de mişcare. Printre toate gândurile negre care mi-au trecut prin cap atunci şi-a făcut loc, venind de nicăieri, impulsul de a vedea acest film. După 40 de minute, l-am oprit. Confruntarea din ce în ce mai accelerată a eroului cu o avalanşă de boli - imaginare sau nu - şi cu propria mortalitate, care urla din toate ungherele, era deja prea mult. M-am afundat, în schimb, într-o vizionare maraton a unui serial britanic, Being Human, în care protagoniştii sunt un vârcolac, o fantomă şi un vampir. Inutil să mai precizez că, în ciuda bine-venitului ton comic negru, fiecare episod (dintre cele 6 ale seriei) respira consideraţii nu foarte vesele despre moarte. În dulcea stare de transă în care mă aflam, am simţit nevoia să revăd pe youtube câteva scene din filme dubios de "trase la temă": şi cele din Magnolia, în care Julianne Moore strigă sfâşietor "Ai trăit cu moartea în casă, în pat?", iar Tom Cruise plânge la căpătâiul tatălui muribund, trecând de la furie ("Poţi să mori dracului, şi sper să doară al naibii chestia asta!") la regret ("Nu pleca, nenorocitul dracului!"), şi devastatorul final în care se duc, în flash-forward, toţii protagoniştii serialului Six Feet Under.

În trei zile, pastilele mi-au luat durerea cu mâna, înlocuind-o, imprevizibil, cu alta: moartea lui Michael. Terapia de recuperare mi-am făcut-o prin dans eliberator, şi pe piesele lui MJ, şi la Bestfest-ul bucureştean unde, la finele concertului White Lies, am urlat până la epuizare, versurile piesei Death, aproape fără să-mi dau seama de adevărul lor: "să ţip sau să tac, muşcând-mi buzele de teama că voi muri". Dilema am rezolvat-o acasă, când mi-am făcut curaj şi am dus filmul lui Kaufman până la capăt, martor la memorialul vieţii lui Caden aflate în plină desfăşurare. (Peste alte câteva zile aveam să fiu, alături de milioane de oameni, martorul altui memorial). Poate că viaţa e, într-adevăr, propria ei repetiţie la nesfârşit, şi că până mori, apuci să prinzi prima ei reprezentaţie cu public desăvârşită - Michael a prins-o, Caden, nu. Cu siguranţă însă viaţa e o serie de şanse pierdute, de uşi care se tot închid până când cineva îţi şopteşte în ureche că e timpul să te duci. Acum însă sunt aici, e 1:14 şi trimit articolul ăsta la tipar. Acum sunt aici, e 1:15...