Classic Corner (03) - Eraserhead

Cred că e filmul cu cea mai lungă gestaţie din istoria cinematografiei. Aproape şapte ani a lucrat David Lynch la proiectul ăsta, muncind ziua să strîngă bani pentru filmările nocturne. Jack Nance, actorul care-l interpretează pe Henry Spencer, a purtat tot timpul acesta celebra freză din film, cu părul ridicat în stil Marge Simpsons. În timpul vizionării mă gîndeam că părul i-a crescut aşa din cauza spaţiilor strîmte ale locuinţelor în universul descris pe ecran. Precum copacii care se dezvoltă numai pe verticală atunci cînd se nasc într-un desiş (se întind să caute lumină), aşa şi părul lui Henry: nu avea cum să crească în lateral fiindcă ar fi nimerit în pereţi. A trebuit să se înalţe.

Eraserhead (1977) e coşmarul suprem din cinematografie, claustrofobie şi stres, douăzeci şi patru de cadre pe secundă. E singurul film despre care Stanley Kubrick a zis că ar fi dorit să-l creeze el. E filmul preferat al lui Charles Bukovski.

Lynch a conceput istoria aceasta în vremea în care se pregătea să devină tată şi teama lui de acest viitor statut poate oferi cheia potrivită pentru a deşuruba evenimentele din film. Două lumi, una în care Henry trăieşte şi interacţionează cu Mary şi cu familia ei. Cealaltă, o lume din capul său - pe care Henry o proiectează fizic în spatele caloriferului din apartamentul său, - unde se petrec grozăvii mai mari decît în realitate. Imagini deformate ale fecundării - chiar deschiderea filmului, pînă ieşim în oraşul-industrie al poveştii. Reprezentări groteşti ale feminităţii, ale contracepţiei şi ale avortului - femeia cu obrajii umflaţi care striveşte viermişorii-spermatozoizi pe scena din spatele caloriferului, respectiv, Henry, în somn, sub plapumă, extrage maţe din trupul soţiei sale şi le azvîrle pe pereţi. Viziuni despre dragostea divină - Henry îmbrăţişat cu vecina de palier se cufundă într-o masă lichidă, lăptoasă. Vinovăţie şi autocondamnare - procesul care are loc în lumea din spatele caloriferului, cînd Henry îşi pierde capul. Ispăşire - din creierul lui Henry e confecţionat un creion cu radieră, creionul trasează o linie, radiera o şterge, şpanul aruncat e metafora eliberării de sub povara scrupulelor. Şi, bine-nţeles, progenitura. Copilul cu cap de miel scalpat şi trup de pui de găină, care poartă în pîntece sexualitatea masculină. În final, printr-un act castrator - Henry taie testiculele progeniturii, testicule care ţineau locul inimii în trupul copilului - lumea imaginară se închide, simţurile eroului se relaxează şi el păşeşte în raiul mult visat - unde everything is fine, după cum spune cîntecul (din film).

Dincolo de rolul pe care l-a jucat autorul Lynch în precizarea pasiunii mele pentru cinema, mai e ceva ce mi-a făcut pelicula asta foarte dragă. Dacă vizitaţi Castelul Huniazilor încă se mai văd urmele siderurgiei hunedorene (zona mea natală) în dreapta podului care duce spre intrare. Nu mai era mult şi castelul ar fi fost inclus în combinat cu totul (şi transformat, poate, în depozit de huilă). Apoi ar fi fost înglobat întregul oraş, iar în loc de parcări şi iarbă, între blocuri ar fi fost cuptoare de topit fontă şi strunguri, oamenii urmând să vină din balcon direct la locul de muncă. Cam ăsta e spaţiul în care am copilărit eu. Mama întindea hainele la uscat afară. După cîteva ore era un strat considerabil de funingine şi zgură pe haine. Nu ajunsesem să visez că o să am copii, altfel chiar trăiam un Eraserhead veritabil.