Puţine poveşti sînt atît de fascinante precum cele 1001 de nopţi... Ideea însăşi a unui "va urma" de care depinde capul celei ce povesteşte (Şeherazada) îi dă un fior în plus: dacă pedeapsa pentru moartea poveştii pe buze este moartea, atunci povestea însăşi trebuie să fie mai puternică decît moartea!
Pier Paolo Pasolini a fost şi el fascinat de aceste Arabian nights (titlul englezesc) şi în 1974 îşi încheia Trilogia Vieţii - ce mai cuprinde Il Decameron / Decameronul după Boccaccio şi I racconti di Canterbury / Povestirile din Canterbury după Chaucer - cu Il fiore delle mille e una notte / Floarea celor 1001 de nopţi. Filmul a primit Marele premiu al juriului la festivalul de la Cannes şi rămîne unul din cele mai frumoase ale sale.
Ca-ntotdeauna la Pasolini, ce te izbeşte mai întîi sînt actorii neprofesionişti. Prezenţa lor în majoritatea filmelor sale - începînd cu primul, Accattone, 1961 - este o moştenire a neorealismului, dar Pasolini o făcea cu o graţie şi o "naivitate" pe care, cred, nu le-a mai avut nimeni. Nu doar că găsea mutrele cele mai potrivite pentru filmele sale, dar cîţiva dintre actorii săi fetiş semănau leit cu oamenii întîlniţi pe stradă (unde Pasolini îşi făcea "castingul"). Mereu-rîzăreţul Ninetto Davoli - care-l joacă pe Aziz într-unul din cele mai enigmatice episoade ale Nopţilor - este, cu figura lui de ţărănel voios, dintre aceştia, în timp ce Franco Citti - care fusese Accattone şi apăruse în mai toate filmele sale - conferă, aici, o aspră frumuseţe unui rol mai degrabă "decorativ" precum Diavolul.
Nu se punea problema ca filmul să aducă pe ecran toate nopţile. Cineastul-poet a colaborat la scenariu cu scriitoarea Dacia Maraini, reuşind să dea iluzia infinitului în 130 minute. Locaţiile sînt spectaculoase (Etiopia, Yemen, Iran şi Nepal), muzica e a lui Ennio Morricone, iar imaginea (perfectă) a lui Giuseppe Ruzzolini - cu care colaborase la patru alte filme ale sale, deşi nu la cele ale "trilogiei". Filmul este, într-adevăr, un triumf al Vieţii - un amestec de Vis, Eros şi Poezie eliberînd, ca un abur, aura unui Orient dezinhibat, hedonist şi graţios care, văzut azi, pare aproape o insultă la adresa Islamului...