Pe loc repaos - Kasabian, West Ryder Pauper Lunatic Asylum

O lege implacabilă şi nesuferită, atît de nesuferită şi de plicticoasă încît nici nu merită să o pomeneşti, spune că un deceniu nu poate ţine douăzeci de ani. Mare păcat! Echipa României ar fi fost calificată la mondiale, albumele Oasis s-ar fi vîndut ca pîinea caldă, iar Kasabian ar fi primit recunoaşterea pe care o merită. Aşa însă, nu ne-au rămas decît meciuri pe viaţă şi pe moarte pentru locul trei în grupa de calificare, fraţilor Gallagher - nişte amintiri şi multă vanitate părăginită, iar celor de la Kasabian - iluzia că, într-o zi, omenirea îi va aştepta cu braţele deschise.

Între timp, cum naţionala României este obligată să descopere fotbalul de amorul artei, iar fraţii Gallagher deliciile sumbre ale resemnării, amăgirea celor de la Kasabian pare, de departe, cea mai veridică. În felul în care şi-au construit britanicii cel de-al treilea album - atent, spectaculos, sărbătoresc, bombastic - există o convingere contagioasă că muzica lor este sortită gloriei eterne, că lumea nu are cum să-i refuze, că triumful şi artificiile stau la pîndă, gata să-i trimită în stratosferă. Dacă anii '90 ar exista şi acum, dacă recursul la rock-ul electric brevetat de Primal Scream şi Stone Roses ar fi avut aceeaşi savoare, dacă patina hîrşită Beatles şi The Kinks n-ar fi fost trecută prin mii de alte interpretări, dacă glam-ul şi-ar fi păstrat efectele terapeutice imediate, dacă subtilităţile cinematografice de felul Morricone vs Tarantino ar fi fost descoperite de curînd, probabil că despre Kasabian s-ar fi spus că este cea mai irezistibilă trupă britanică a momentului.

Din nefericire însă pentru toată demonstraţia de forţă ireproşabilă a domnilor Tom Meighan, Sergio Pizzorno, Chris Edwards şi Ian Matthews, anii '90 s-au îndepărtat suficient încît discursul lor să nu mai aibă aceeaşi prospeţime, iar, la contactul cu masa de aer blazat şi postmodern de ultimă oră, efectele sonice năucitoare să sufere o uşoară mişcare de contracţie. Partea mai puţin bună e că toţi aceşti cetăţeni pomeniţi mai sus nu au nici o vină. West Ryder Pauper Lunatic Asylum este, cu certitudine, cel mai închegat album Kasabian, cel mai migălos construit, cel mai pulverizator dinamic, mai abil, mai dibace, mai matur.

Venit după alte două - Kasabian şi Empire - gîndite ca delicii imediate şi întîmpinate cu onoruri fastuoase doar de onorabila, dar restrînsa şi, mai degrabă, autista masă de consumatori de jocuri video, West Ryder... nu dă semne de slăbiciune, nu se lasă intimidat, nu arată dileme. Pentru o muzică atît de sangvinică, de pătimaşă şi de electrizantă, pentru un astfel de stil, croit să nu lase prizonieri şi să înfrîngă cerbiciile de moment, două albume cu succes amînat ar fi trebuit, cel puţin teoretic, să însemne prea mult. Probabil că orice altă trupă ar fi dat înapoi, nedumerită de nedreptatea de care are parte, s-ar fi regrupat într-un soi de orgoliu găunos, s-ar fi acrit şi ar fi descoperit sindromul Oasis, cu mult înainte ca acesta să aibă loc cu adevărat. Practic însă, Kasabian survolează mai departe, cu un optimism şi o ambiţie cuceritoare, cu o vitalitate proletară suficient de cizelată încît să devină şic, cu o încredere atît de mare în misiunea lor civilizatoare, încît aproape stai să te întrebi ce naiba le lipseşte pentru a ajunge unde merită.

Bun, s-ar putea ca profunzimea să nu fie punctul lor forte şi s-ar putea ca versurile lor să nu fie cele mai subtile din lume. Dar, pe de altă parte, de cînd au ajuns profunzimea şi versurile subtile chestiuni esenţiale pentru succesul de public? S-ar putea, la fel de bine, ca americanii aceia mulţi, conservatori şi cumpărători de albume să nu fi auzit nicicînd de Primal Scream sau Stone Roses sau, dacă au auzit, să strîmbe hotărît din nas. E dreptul lor, dar lumea se întîmplă să fie mai mare de atît. Cel mai probabil, în lipsa unor dovezi certe, e că anii '90 au rămas pe loc şi că trecutul invocat cu atîta ardoare şi plăcere de Kasabian se întîmplă să nu mai strălucească la fel.

În concluzie, pentru toţi cei care sînt convinşi că West Ryder Pauper Lunatic Asylum este cel mai sănătos, irezistibil şi pasionant album uşor din 2009, pentru toate cuplurile care vor să danseze la orice oră Thick as Thieves în metrouri, pe plaje sau aiurea, pentru cei care vor să vadă România jucînd la mondiale sau pe Oasis din nou la modă, propun ca timpul să stea o vreme în loc sau măcar ca un deceniu să numere douăzeci de ani.